Product Description

Povești din Maramureșul Istoric
Fata ce nu ştia toarce
Era o femeie ce avea o fată care nu voié să toarcă.
Într-o zî, s-o supărat pă ié ş-o luat o rudă ş-o luat-o la bătaie,
pă după o claie de fân. Din întâmplare, o trecut p-acolo cu
sania un fecior care le-o văzut şî le-o-ntrebat:
– Mătuşă, de ce baţî fata?
– Cum să n-o bat, că, ia, mni-o tors tătă cânepă ce-am
avut-o ş-amu s-o apucat să toarcă şî claia asta de fân.
– Vai, mătuşă, dămni-o mie, că mama atât de mult are
de tors…
– No, ie-o.
Ş-o luat-o ş-o dus-o la mă-sa şî i-o povestit tăte cele
întâmplate. Mă-sa i-o făcut un caier mare de fuior, de i l-o
dat să-l toarcă. Fata o luat caieru`, o mărs cu el înt-o cameră
ş-o-nceput să zdére, deoarece n-o ştiut să toarcă, da` la ié o
zânit o babă batrână, ce avé curu` mare şî buzăle dăbălate
(lăsate în jos) ş-o întrebat-o:
– De ce zderi?
– Cum să nu zder, mătuşă, că, ia, ce caier mare mni-o
făcut şî io nu ştiu toarce.
Atunci baba i-o zâs:
– Ştii ce, ţi-oi toarce ieu caieru`, dar cu o condiţie: când
îi si mnireasă să mă chemi lângă tine, după masă.
– Cum să nu, mătuşâcă, te-oi chema!
Şî aşe baba s-o apucat de tors şî i-o tors tare iute şî tare
bine caieru` de fuior. Fata o dus tortu` la mama feciorului, i
l-o arătat, o văzut că-i tare bine tors şî pă loc o şî fost nunta.
Şî așă că, după ce s-o cununat la beserică, nuntaşî o mărs la
casa mnirelui, s-o aşăzat la masă ş-o-nceput să petreacă. Când
petrecerea era în toi, de prin şatră o apărut pă pragu` de la
tindă şî baba cé hâdă. Mnireasa, de cum o văzut-o, o-nceput s-o strâge:
– Mătuşă, mătuşâcă, haida aici, hai, intră după masă,
hai aici lângă mine!
Şî aşă, baba o ajuns după masă, lângă mnireasă.
Mnirele, de cum o văzut-o, o ş-ntrebat-o pă mnireasă:
– Cine-i femeia asta?
– Eh, o mătuşâcă, o mătuşâcă de-a mé!
Atunci, mnirele o făcut ce-o făcut, s-o făcut pă după
mnireasă ş-o întrebat-o pă babă:
– Mătuşâcă, spune-mi drept, de ce eşti aşă de hâdă?
Iar baba i-o răspuns:
– Ei, dragu` mătuşî, de când mă ştiu, tăt am tors, şî tăt
am tors, şî vezi că de-atâta tors, curu` mni s-o lăţât, buzăle
mni s-o lunjât şî uită-te la mine cum arăt.
Ceea ce i-o spus baba, i-o dat de gândit mnirelui şî
după nuntă, femeia lui n-o mai fost slobod să toarcă.1
Ţâganu` la muncă la nănaş
Într-o zî, ţâganu` o mărs la lucru, la nănaş. Femeia i-o
dat să prânzască. După ce-o prânzât, ţâganu` i-o zâs
nănaşului:
– Ce-ar si să-mi dai şî gustarea?
Şî i-o dat-o. Apoi:
– Ce-ar si să-mi dai şî cina?
Şî i-o dat-o. După-ce i-o dat şî cina, ţâganu’ i-o zâs
nănaşului:
– He, hei, nănaşule!
După cină şî tata mneu s-o culcat, şî s-o pus în pat să
doarmă, ş-o durnit tătă zua.
A doua zî de dimineaţă, nănaşu’ îl trezeşte pă ţâgan şî
pleacă cu el la coasă. O cosât ce-o cosât, da` ţâganu’ să tăt
uita când a apăré femeia cu mâncarea. Colo, după amniazâţ,
cu oala prinsă-n peteică (plasa înnodată), o apărut şî femeia
cu mâncarea. Furios, nănaşu’ strâgă la ié:
– Amu să zine cu măncarea, tu, femeie?
Ié o lăsat jos oala cu mâncarea ş-o luat-o la fugă câtă
casă. Supărat foc, nănaşu’ dă cu pticioru’ în oala cu mâncarea,
oala s-o îmburdat şâ tătă mâncarea s-o vărsat. Atunci, țâganu’ i-o zâs:
– Hei, naşule, decât să înburzî oala cu mâncarea, mai
bine-i spărgei capu` ei.
Şî aşe, o lucrat tătă zâua flămânzî. Deseară, când o
ajuns acasă, mâncarea n-o fost gata. Femeia le-o zâs:
– Vai, de mine şî de mine, că n-am gătat încă mâncarea,
că uită-te c-o fătat vaca la vecina, ș-o trebuit s-o ajut, da` am
aici nişte zamă de prune şî nişte sămătişă, hai, înbucaţi până
o gat! Şî aşe ţâganu’ o mâncat zamă de prune şî sămătişă
pă săturate. După aceea, femeia o adus la masă zamă de
găină şî carne de găină friptă. Ţâganu’ abdé o mai putut
mânca încă ceva.
La urmă, nănaşu’ îl întrebă pă ţâgan:
– No, ţâgane, bună o fost mâncarea?
Iar ţâganu’i-o răspuns:
– Bucatele o fost bune, numa nu le-aţi ştiut pune.2
Povestea ţâganului ce-o mâncat slănină în
vinerea de Paşti
Era în Vinerea Mare, vinerea de Paşti. La marjânea
cărării, ţâganu’ sta pă şanţ şî mânca slănină cu pită. O femeie
ce trecea pă cărare l-o văzut şî i-o zâs:
– Măi, ţâgane, tu mânânci slănină în vinerea de Paşti,
nu te temni că te-a mânca vinerata?
– Ce vinerată, du-te şî-ţi vezi de treabă!
După ce-o gătat de mâncat, ţâganu’ o pornit la drum,
păste câmp, câtă satu’ vecin. Deodată, de după o tufă, o apărut
un urs. Țâganu’, când l-o văzut ş-o zâs: „Măi, aiasta-i
vinerata, ce mi-o zâs femeia ceie că m-a mânca”, şî ş-o zâs
în gând:
Vinere, vinerată
Mare eşti şi-ntunecată,
De te-ai uita-ncolo,
Cum te uiţi încoace
Ce mamă de fugă-aş trage
Corciuri verzi, feriţî-mă
Că de nu mi-ţi feri, Tăte huc v-oi cufuri.
Iarbă verde, calcă-te,
Că de nu ti-i călca,
Tătă huc te-oi câca!
Ş-o luat-o la fugă. În spate avea o jantă, care, cum
fugé, îi bătea mereu în spate, iar lui i s-o părut că vinerata
fuge după el, şî-i gata-gata să-l prindă.
În capătul satului vecin, ajungând într-o uliţă tinoasă,
picioarele i s-o băgăt în tină, o pticat jos, iar janta i-o pticat
după cap. Atunci, ş-o zâs în gându lui: ,,No, gata, m-o prins
vinerata, ş-amu-s mort!” Ş-o stat acolo nemişcat. După un
timp, pă uliţă o ieşât la câmp cu caru cu boii un ţăran, dar,
cum n-o putut trece de ţâgan, o strâgat câtă aiesta:
– Măi, rădică-te şî pleacă din uliţă să pot trece!
Ţâganu’ să găndi: ,,Cum să mă rădic dacă-s mort?” şî
o stat acolo nemişcat. Atunci ţăranu’ o coborât din car şî i-o
dat câteva zdice. Ţâganu’ s-o rădicat plin de tină, şî-i ceru
zdiciu’ ţăranului, zâcând:
– Vinde-mi mie zdiciu’ aiesta, că-ţi dau cât ceri pă el,
că io am fost mort şî zdiciu’ aiesta m-o înziet.
S-o târguit cât s-o târguit ţâganu’ cu ţăranu’ şî până la
urmă, ţăranu’ i-o vândut zdiciu’ ţâganului ş-o plecat la treaba
lui în câmp. Ţâganu’, cu zdiciu-n mână, cu janta-n umăr, intră
în sat. La o casă, femeile plângeau şî să văitau pân ocol.
Ţâganu’ le-o întrebat:
– De ce plângeţî şî vă văietaţî?
– Da’ cum să nu plângem, când tătuca nost o murit!
– Da’ nu mai plângeţi, că io îl înziu iară.
– Da’ poţî tu să faci aşă ceva?
– Pot!
Şî aşé ţâganu’ o intrat în ocol ş-apoi în casă unde era
mortu’. A scos afară pă tătă lumea şî-o-nceput a-l bate pă
mort cu zdiciu, dar dejaba, mortu’ n-o mai înziet. Atunci,
s-o gândit ce să facă? L-o pus pă mort la masă, o găsât o oală
cu lapte prins pă stălajă, o luat groştior di pă oala şî l-o uns
pă mort cu groştior pă gură, să-şi închipuia femeile că
mortu-i ziu şî mânâncă la masă, apoi o deschis uşa, ş-o dat
să fugă. Femeile o intrat iute-n casă, ş-o văzut că ţâganu’ ş-o
bătut joc de mort, o fugit după el, l-o prins, i-o dat o bătaie
soră cu moartea şî i-o zâs: Când îi vidé la vo casă aşă ceva, să zâci: ,,Dumnezeu
să-l ierte şî să-l hodinea”, ai înţăles?
Ţâganu’, ca vai de el, plecă mai departe. La o casă, oamenii
tăiau porcu-n ocol. Ţâganu’ s-o oprit ş-o-nceput să strâge:
-Dumnezeu să-l ierte şî să-l hodinea!
Atunci, oamenii o lasat porcu’, s-o dat după el, l-o prins şî io
dat o mamă de bătaie, zâcându-i:
– Când îi vidé aşă ceva la vreo casă, să zâci: ,,Să să ungă
furculiţăle şî linguriţăle”, ai înţăles?
Scăpat din bătaie, ţâganu’ plecă mai departe. O ieşât din sat
şî o intrat în pădure. După un fag, un om îşi făcea nevoile.
De cum l-o văzut, ţâganu’ o-nceput să strâge:
– Să să ungă furculiţăle şî linguriţăle! Când l-o auzât, omu’ şo
rădicat iute pă el gatele, s-o-nbrăcinat, o fugit după ţâgan,
l-o prins, i-o dat o bătaie zdravănă şî i-o zâs:
Când îi vidé aşe ceva să strâjî: ”Ihi!”
Bătut, năcăjât, amărât, ţâganu’ plecă mai departe. Ieşî din
pădure, spre satu’ vecin, dar la marginea pădurii era un râu,
iar peste râu o punte îngustă, peste care trebuia să treacă. O
intrat pă punte, dar când o fost la mnijlocu ei, ce s-o gândit:
,,Câte răle m-o mâncat, numa-n cur nu m-am cătat”, şî s-ontors
să să cate-n cur, dar întorcându-se să să cate-n cur,
s-o-nburdat ş-o picat în râu şî cum apa o fost mare, iar el n-o
ştiut înota, s-o înecat. Ei, uite-aşe s-o sfârşât ţâganu’ ce-o
mâncat slănină-n vinerea de Paşti.3
Mărie şî păduraru’
Mărie era o femeie tare mândră. Ié era măritată cu Ion,
om de treabă-n sat. Avéu o casă-n capătu` satului, la marjânea
pădurii. Cum stăté lângă pădure, Mărie mai meré pân pădure,
după vreascuri de făcut foc, unde să-ntâlné cu păduraru’.
Cum Mărie era tare mândră, păduraru’ o pus ochii pă ié şî aşé
că s-o-nţăles cu ié că atunci când a cânta cucu, cucu, cucu,
pă coastă, pân pădure, ié să iasă din casă, să margă-n pădure,
ca să se întălnească, lucru care s-o tăt repetat, până când Ion
ş-o dat sama. Într-o zî, când Ion o ajutat-o pă Mărie să ieie o
oală cu apă-n crop di pă şpor, nu ştiu cum o rădicat de toarta
oalii mai tare, că apa s-o vărsat pă Mărie ş-o opărit-o, şî aşe că o fost musai să steie în pat. Sara, din nou cucu’ cânta pă
coastă, pân pădure, da Mărie ce era să facă, dacă n-o mai
putut ieşi din casă. O deştis fereasta ş-o început a cânta:
Cucule, pasăre mândră,
Du-te-n pădure şî cântă,
Că s-o nădăit măgaru’,
Şî ţ-o opărit cuibaru’!
Măgaru’ s-o nădăit,
Cuibaru’ ţ-o opărit!4
Povestea gâştelor
Un gazdă avea mai multe gâşte. Dimineaţa, când pleca
la lucru, le scotea-n uliţă la păscut şî-şi videa tătă zâua de
treaba lui. Gâştele păşteau tătă zâua de-a lungu’ uliţî, iar seara
zâneu acasă, pănă ce o dat, în capătu satului, de-o mălăină,
unde mălaiu’ era în pârgă, numai bun de mâncat. Au desfăcut
pănuşâle ş-o început să mănânce. Au mâncat şî azi şî mâine,
mai multe zâle la rând, până ce stăpânu mălăinii le-o prins
şî-o socotit paguba şî ş-o luat plata. Aşă c-o jumulit de pene
tăte gâştele şî-o oprit una ca plată, iar la alta i-o legat cu o aţă
un bilet la grumaz, pân care-l anunţa pe stapânu` gâştelor de
cele întâmplate. Seara, gâştele, ca de obicei, s-o întors acasă,
dar de data asta jumulite, una lipsă, iar alta cu biletu-n gât.
Când stăpânu’ lor a luat biletu` ce-o citit:
Bună sara, gazda nost`,
A fura mălai am fost,
Am furat, cât am furat
Pân` stăpânu` ne-o aflat
Şi de plată ne-o-ntrebat?
Sora noastră serbe-n oală,
Noi zânim în ptelea goală!5

Niculiţă cel voinic
Un ţâgan trecea pă-nsărate pân pădure, cântând:
Cine cântă pă colnic,
Niculiţă cel voinic,
N-are frică de nimnic!
Păduraru’, care şî el să-ntorcea spre casă, prin pădure,
l-o auzit, şî s-o gândit cum să facă să-l încerce pă ţâgan,
dacă-i fricos, ori nu. Aşă că s-o urcat înt-un fag din marginea
cărării şî-o dat jos mantaua din spate, iar, când ţâganu’ o
trecut prin dreptu’ lui, i-o aruncat mantaua-n cap ş-apoi onceput
să râdă. Ţâganu’ o pticat jos ş-o făcut pă el de spaimă.
Când l-o auzât pă pădurar în fag râzând, ţâganu’, i-o zâs,
curăţându-şi nădrajî:
– Mai râzi, nu vezi cât îi şî cât mai este?!
Ei, să nu sii voinic şî fără frică, că poţ’ păţî ca
Niculiţă.6
Ţâganu’ şî capra
Înt-o zî ţâganu` o trecut pă lângă o stână. Era după
amniazâţî. Oile erau mulsă iar putinele erau pline cu lapte.
Păcurarii erau plecaţî cu oile în porneală. În staul, o rămas o
capră ştioapă, care nu s-o putut ţâne de turmă. Când o văzut
capra în staul şî putinele pline de lapte, ţâganu` l-o întrebat
pă vătaf:
– De la capra asta aveţi tăt laptele?
– Da!
– Nu mi-o vindeţi mie?
– Io nu ştiu ce să zâc.
– Vă dau pă ié cât cereţi.
Până la urmă, vătafu’ o făcut târg cu ţâganu’ şî i-o
vândut capra, după care i-o zâs:
– Măi ţâgane, să nu crezî că ţ-a da atât de mult lapte
capra, dacă nu-i hrăni-o ca lumea.
– Lasă pă mine!Ţâganu’ o luat capra şî s-o dus cu ié în sehelbe (plantaţie
tânără). S-o urcat înt-o loză (specie de salcie) mai mare,
ş-o-nceput a-i arunca jos crengi de loză cu frunză,
să mănânce. Capra o mâncat până ce s-o hrănit, apoi s-o
aşăzat jos ş-o început a rumăga, uităndu-să-n loză, la ţâgan.
Când o văzut-o, ţâganu’ rumăgând şî uitându-să la el, şî-o
zâs: ,,Vai de mine şi de mine, amu-ş ascuţă dinţî să mă
mânânce şî pă mine”, apoi o-nceput să tremure ca varga, o
pticat jos din loză, ş-o murit. Capra, rămasă fără stăpân, spre
sară s-o-ntors la stână.7
Judecata
Erau doi veri primari, Ion şî Gheorghe, ce ţânéu un
pământ frăţăsc. Tumna în mejdă era un cireş mare. Într-o
primăvară, o ieşit amândoi în aceeaşi zî, la arat. Cum arau,
cucu s-o aşăzat în cireş, ş-o început să cânte: cucu, cucu,
cucu. Cum cânta, să tăt muta, când de-o parte, când de alta
a cireşului.
– Ei, vezi că la mine o cântat cucu-ntâi, zise Ion.
– Ba nu, la mine o cântat, zise Gheorghe. Şi aşa o
ţânut-o-ntruna, nici unul nu s-o lăsat, până-o ajuns la
judecată, pentru a stabili la care o cântat cucu-ntâi. Tăt
judecându-se, o ajuns să-şi vândă pemintele şî unu şî celălalt,
ca să aivă cu ce plăti arvocaţî. O dată căpăta Ion câştig de
cauză, o dată Gheorghe. După vreun an de judecată, s-o întors
de la proces amândoi pă acelaş tren. Ion îl întreabă
pă Gheorghe:
– Măi, de când ne judecăm, care am câştigat, la care
dintre noi o cântat cucu? O dată am căpătat io dreptate, o
dată ai căpătat tu dreptate. La care, Gheorghe îi zâce:
– Hai, să merem la un arvocat să-l întrebăm!
După ce s-o dat jos din tren, o mărs la arvocat şî
l-o întrebat:
– Domnule arvocat, la care dintre noi o cântat cucu?
La care arvocatu’ le-o răspuns:
– Cucu ne-o cântat nouă, arvocaţâlor, că noi am
câştigat, nu voi.8

Ana era fată frumoasă-n sat. O peţă Pătru, fecior mai
sărac, da meşter bun. Pă Ana o peţât-o şî Vasalie, care era
gazdă şî avea stătuturi (construcţiile din gospodărie) bune,
noi. Părinţii Anei o hotărât s-o mărite cu Vasalie, că era mai
cu stare. La o vreme, după nuntă, Ana, când o mărs la bold
după cumpărături, s-o întâlnit cu Pătru şî aiesta i-o zâs:
– Hăi, Ană, cum să facem să sim împreună un ptic?
Ană i-o zâs:
– Ştii ce? Haida, tu, desară la noi în coleajnă. Io, când
m-oi duce după lemne de foc, în coleajnă, om si acolo
împreună. Bine?
Şî s-o despărţit.
Seara, după ce cei doi soţi ş-o gătat treburile p-afară,
o intrat în casă, iar Vasalie s-o pus în pat să se hodinească.
Atunci Ana i-o zâs:
– Măi, Vasali, tu nu ştii numa să te-arunci în pat! În,
du-te şî adă o coşarcă de lemne!
– Cum să nu, Anucă, mă duc ş-aduc tumna amu, o
zâs Vasalie. Vasalie o luat coşarca ş-o mărs după lemne în
colejnă (magazie lemne), unde o dat de Pătru. Pătru, când
l-o văzut, o scos metăru din jăb ş-o-nceput să măsoare păreţî.
Vasalie l-o întrebat:
– Ce faci, măi, Pă, p-aici?
– Tare bine-mi place cum ţ-ai făcut colejna asta şî vreu
să-mi fac şî io una la fel, zâsă Pătru.
– Bine, măsoară, i-o răspuns Vasalie, care ş-o umplut
coşarca cu lemne.
Pătru o gătat şî el de măsurat, i-o dat noapte bună lui
Vasalie ş-o plecat. Vasalie o mărs şî el cu lemnele-n casă. Ana
l-o întrebat:
– Cu cine-ai grăit afară?
– Ia, cu Pătru, cu meşteru’, c-o zânit să măsoare
colejna, că vre să-şî facă şi el una la fel.
După ce Ana o gătat cina, o cinat şî s-o pus în pat să
doarmă amândoi. După o vreme, când Ana o mărs în sat la
cumpărături, s-o-ntâlnit din nou cu Pătru, care i-o zâs:
– Mi-ai făcut-o tu, Ana, că l-ai trimăs pă bărbatu-tău
după lemne de foc, n-ai zânit tu, cum ne-o fost vorba, iar Ana
i-o zâs:

– Vai de mine, ce să siu făcut dacă el o luat coşarca
când o văzut că nu-s lemne ş-o plecat după lemne. Da` ştii
ce? Haida, tu, desară la noi în şură. Când io-i mere să bag de
cină la marhă, om si împreună, bine?
– Bine, io zâs Pătru.
Sara, pă când Ana făcé cina, o intrat şî Vasalie-n casă
şî dă să se aşeză pă pat, dar Ana i-o zâs:
– Du-te şî tu şî bagă la marhăle cele nişte fân, nu
aştepta să le fac io pă tăte!
– Cum să nu, zâse Vasalie, şî plecă la şură să bage de
cină la marhă. Da` pă când o intrat în şură, Pătru iară era cu
metăru-n mână şî măsura. Atunci Vasalie l-o întrebat:
– Ce faci, mă, Pă, iară aici?
– D-apoi, m-am gândit că dacă-mi fac colejnă ca a ta,
să-mi fac şî grajd cu şură la fel. Ş-am zânit să măsor, i-o
zâs Pătru.
– Bine, măsoară, i-o zâs Vasalie.
Pătru o gătat de măsurat, Vasalie de băgat fânu-n iesle
la marhă, o ieşât amândoi din şură, ş-o dat mâna, ş-o zâs
noapte bună şî s-o despărţât. Când Vasalie o intrat în casă,
Ana l-o întrebat:
– Da cu cine-ai grăit afară?
– D-apoi cu Pătru, că vre să-şi facă şî el grajd cu şură
ca a noaste ş-o zânit să măsoare, i-o răspuns Vasalie.
– No, amu tăte şî le-a fa` ş-acela ca a noaste, o zâs Ana.
– D-apoi, no, facă-şî-le, i-o răspuns Vasalie.
După o vreme Pătru iar o-ntâlnit-o pă Ana pă uliţă. O
luat-o de mână şî i-o zâs:
-Tu-ţi marea ta, Anucă, iar mi-ai dres-o, iar l-ai mânat
pă Vasalie la şură şî n-ai zânit tu, cum ne-o fost vorba. Noroc
că iară m-am descurcat.
Iar Ana i-o zâs:
– No, ce să fac, dacă s-o dus el să bage de cină la
marhă. Da ştii ce? Haida, tu, deseară la noi în tindă, io m-oi
duce să duc mâncare la porci ş-om si acolo înpreună, bine?
– Bine, bine, tu, Anucă, da vezi să nu mi-o dreji din
nou, o zâs Pătru.
– Nu te teme, i-o răspuns Ana.
Sara, după ce ş-o gătat treburile p-afară, Vasalie s-o
desculţat, s-o dezbrăcat şî s-o pus în pat să doarmă. Ana, care
trebăluia ceva pân casă, i-o zâs lui Vasalie:

– Măi, Vasali, tu numa să te pui în pat ştii!
– Da ce-i baiu, tu, Anucă? o întrebat-o Vasalie.
– În du ziderea ceie din tindă cu hâlbe la porci! Nu
aştepta să le fac io pă tăte!
– Bine, Anucă, mă duc tumna amu. Cum coborî
din pat, ieşî în tindă, apucă zidirea cu hâlbe, ieşî iute să le
dăie la porci.
Pătru era-n tindă. Când l-o văzut pă Vasalie, s-o făcut
după uşa de la tindă, să nu-l vadă. După ce Vasalie o ieşit
afară cu zidirea-n mână, el o-ncuiat uşa de la tindă cu rigli, o
intrat în ceie casă, o suflat loampa şî s-o pus în pat lângă Ana,
care între timp s-o pus şî ié în pat la culcare. Vasalie, când o
deschis coteţu` să dăie hâlbele la porci, i-o scăpat afară din
coteț şî de-abia o răuşât să-i bage înapoi şî să-i închidă. Deja
picioarele-i erau îngheţate de atâta alergătură ce-o făcut-o
după porci, desculţ, pân omăt. Când dă să intre-n casă,
uşa-i încuietă. Strâgă:
– Tu, Anucă, ce te-o apucat de-ai închis uşa? Hai
deştide-mi că-s desculţ şî mni-o înghețat pticioarele de frig!
– Da cine eşti tu?
– Io-s bărbatu-tău, hai, deştide-mi!
– Da de unde! Bărbatu’ mneu i-n pat cu mine.
Îngheţat de frig cum era, Vasalie s-o gândit ce să facă,
şî s-o hotărât să margă la nănaşu-so care stăte a şaptea casă
de la ei. Ş-o numărat casâle:” una, două, tri, patru, cinci, şăsă,
şăpte. Aici trebe să şadă nănaşu.” O bătut la uşă şî-o intrat în
casă. Când l-o văzut nănaşu-so desculţ şî numa-n gate şî-n
cămeşă, iarna, afară-n frig, l-o luat şî l-o pus iute lângă şpor
să să-ncălza. L-o întrebat cum o ajuns aşă gol la el, pă omătu’
şî frigu’ de-afară, iar el i-o povestit cele întâmplate cu porcii
când le-o dat de mâncare, cum i-o scăpat afară şî, după ce
i-o băgat în coteţ, cum n-o mai nimerit casa. După ce s-o
încălzât, nănaşu i-o zâs:
– No, Vasali, haida că te-oi duce io acasă! L-o luat în
cârcă să nu margă desculţ pân omăt şî l-o dus acasă, dar uşa
era tăt încuietă. Atunci o strâgat:
– Tu, Anucă, hai deştide, că ia, l-am adus pă Vasalie
acasă îngheţat de frig. Atunci, Anucă i-o răspuns din casă:
– Vai de mine şî de mine, dumăta ai pă dracu’ cel
necurat în spate, că ia, bărbatu-i în pat cu mine. Când o auzât
una ca asta, nănaşu’ o dat cu Vasalie de tăitor ş-o luat-o la fugă acasă. Afară frig, el gol, ba amu-l mai dureu şî coastele
de la lozitura de la tăitor, ce să se facă? S-o dus în grajd şî
s-o băgat în iezle-n fân, unde-o durnit până dimineaţă, când
cu noapte-n cap, Ana o mărs la grajd să bage fân la marhă. O
intrat în şură, o împlântat furca înt-o pală de fân, şî când o
băgat furca cu fân în iesle, l-o înţăpat cu furca-n pticior pă
Vasalie, iar el o strigat:
– Ioi!
Atunci Ană l-o luat la tri păzăşte:
– Da aicea eşti? Unde-ai umblat tătă noaptea? Să-ţi
sie ruşâne!9

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Povești din Maramureșul Istoric”

Pin It on Pinterest

Distribuie acest articol

Promovează cultura! Distribuie acest articol!