Câteva aspecte privind portul popular din Maramureș

Descriere

Câteva aspecte privind portul popular din Maramureş

Încă din Evul Mediu pretutindeni vestimentaţia contura clasa socială: ţăranii purtau
haine confecționate din pânză groasă, lână şi piele, în timp ce hainele nobililor erau realizate
din materiale scumpe, vaporoase: mătase, stofă subţire, ghete din piele întoarsă sau cizme
înalte, colorate. Ţăranii îşi confecţionau singuri hainele, producând în gospodărie materia
primă (lână, in, cânepa) şi ţesăturile respective. Femeile torceau, ţeseau şi împleteau toată
iarna lucruri în casă. Pentru ceea ce nu se confecționa de către femei în casă existau în sate
mesteşugari care produceau piese mai complicate: cojoace, căciuli, opinci, pieptare, șerpare
(brâuri din piele). Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (ţesături)
groase de lână, îmbunătăţite prin baterea în piue. În secolul al XIV-lea au apărut roata de
tors şi cea de depănat, iniţial în Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei şi a curelei
de transmisie. La argăsitul pieilor se folosea cenuşa, conservarea lor iniţială făcânduse
cu sare. Îmbrăcămintea de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumară. Cea de
sărbătoare (de regulă hainele cu care s-a pornit în viaţă la căsătorie) era mai curată, mai
frumos lucrată, completă (de la opincă până la căciulă) şi strâns legată de tradiţie prin înfăţişare.
Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump şi rar, deci greu de obţinut), folosindu-
se leșia (apa rezultată prin fierberea cenuşii de lemne).
Portul maramureșean a beneficiat de câteva studii legate mai ales de rolul social al
acestuia, fără ca acestea să abordeze și problema evoluției istorice. Portul maramureșean
se remarcă prin eleganță sobră, reținută, este unitar și are „un caracter cu totul original, cu
elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone”2. Inițial aspectul hainelor femeiești era
asemănător cu a celor ardelene, în timp ce hainele bărbătești erau asemănătoare celor
ungurești. Din puținele informații și imagini existente în istoriografie se poate observa o
continuă modificare a portului, deși se poate vorbi clar și de elemente de continuitate atât
în portul din Ardeal, cât și în cel al românilor maramureșeni ce aparțineau de Ungaria. Istoricul
sas din Mediaș, Laurentius Toppeltinus, ne oferă una din puținele imagini ale hainelor
purtate în Ardeal în secolulXVII3.

Pentru că nobilii mici și populația liberă sau iobăgească (inclusiv locuitorii din
Maramureș) nu aveau voie prin legile medievale să poarte mătase, baticuri, cizme de piele,
arme de foc, ei s-au orientat spre portul popular accesibil ca preț, accentuându-l prin culori.
Deciziile Dietei Transilvaniei din 1683 au interzis ca oamenii de stare iobăgească să poarte
haine speciale, ci le era permisă doar purtarea unor haine de rând potrivit stării lor. Anterior,
la 1665, le-a fost interzis slugilor și țăranilor să poarte cizme, căciulă cu blană de jder, pantaloni
de postav vopsit, sub pedeapsa a 12 florini (pedeapsa mică, iar Dieta din 1666 îi excepta
pe sași de la plata acestei amenzi), la fel ca pe mica nobilime maramureșeană.
Concluzionând, după legea ungară – până la 1848 românii au fost opriţi să poarte haine şi
pantaloni de postav, cizme, pălărie mai scumpă de un florin şi cămaşă de pânză fină. Ei
erau numiţi ,,plebea vagabondă, deşi formau 2/3 din populaţie, în timp ce ungurii, saşii, secuii,
grecii, armenii formează numai cealaltă treime”.

Guba a fost introdusă încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea în straturile mărunte
ale societății ca o altă categorie de haine de exterior. Gubele 7 erau vândute și în afara comitatului,
ca de exemplu la târgul din Debreczen, iar confecționarea lor costa în funcție de
model și mărime: de la 7 fl. și 40 cr. guba lungă, 7 fl. și 30 cr. una mare buclată, mițoasă,
pentru slujba de sâmbătă, 6 fl. și 48 cr. una mai scurtă și 3 fl. o gubă scurtă mițoasă. Gubele
vândute în Bereg și Ung costau 6 fl., însă cele mai ieftine erau gubele scurte netede (2 fl.)8.
În ceea ce privește cojoacele purtate pe dedesupt de unele sate, mai ales cele rutene, acestea
puteau fi din piele simple, căptușite sau puteau fi acoperite cu un material textil, colorat. În
Maramureș și astăzi cojoacele sunt confecționate la fel, din piele, câteodată sunt căptușite,
iar la partea exterioară sunt poaspoalate și împodobite cu oglinzi și mici ținte metalice aplicate.
Astfel de ținte sunt descrise și pentru laiberele (vestele) austriece de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX9. Pentru Maramureș principalele elemente
de identificare a portului feminin erau zadiile, prin dispunerea și cromatica dungilor orizontale)
și sumanul, guba, prin lungime pentru bărbați. Nuanțarea se făcea și prin croi, materiale
auxiliare, lățimea tivului, sisteme de închidere, poziționarea buzunarelor etc.
Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de proveniență,
îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru
Valea Vișeului, roșu pentru Valea Izei, fiecare în alternanță cu dungi negre10. Costumul femeiesc
era compus după al doilea război mondial dintr-o basma înflorată (neagră la femeile
mai în vârstă), cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care
se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână
albă cu mițe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele
(țesături de mărgele mici în jurul gâtului)11. Portul bărbătesc avea tot atunci ca element
de bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul
gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric și gubă. Din gama accesoriilor era de notat clopul și straița țesută în culori vii. Cioarecii erau largi și diferiți de ciucurii
domnești, ceea ce îi individualiza12.
Culoarea este cea care individualizează haina maramureșenilor și simțul artistic.
Prezența masivă a roșului pe zadii și cojoacele femeiești arată preferința pentru haine stabilită
la nivelul comunităților, dar folosind culoarea ce reprezenta un element de identificare
preluat din Europa. Roșul era folosit atât la sigilii (mai ales de către rege, oficialii laici ai
Regatului Ungariei, nobili) și la haine, deoarece era semnul dinamismului, vitalității, energiei,
a iubirii, puterii, temperamentului, pasiunii, în general fiind culoarea nobilimii. Poate
nu este întâmplătoare predominanța acestei culori pe valea Marei și Cosăului, unde un
număr mare de locuitori erau nobili. Albastrul reprezenta culoarea cerului, a mării, armonia,
intuiția, culoarea vieții de zi cu zi. Era socotit ca o culoare ce reprezenta sângele nobilimii
și culoarea preferată de nobilii mari. Negrul a reprezentat culoarea eleganței, a demnității,
dar și a negației, morții, jelaniei, melancoliei. Întrucât Luther a predicat Reforma religioasă
îmbrăcat în negru, culoarea a fost adoptată ca port popular al conducătorilor cetățenilor din
orașe (primari, juzi etc.) Albul a fost considerat în Europa ca reprezentând curățenia, ordinea,
claritatea, autenticitatea. A intrat masiv în modă după Revoluția franceză.
Gubele albe, lecricele, cioarecii, obielele completează portul. Unul din cele mai importante
elemente ale costumului popular este guba, regăsită și pe Columna lui Traian, ca
îmbrăcăminte specifică a dacilor. Ea a suferit transformări majore în formă și modul de fabricare.
La început pănura era mai dură, guba era mițoasă, la fel ca a păstorilor ardeleni,
modelele și gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate
locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizați
ai localnicilor recepționau motive, culori, compoziții ornamentale specifice unui anumit sat
și nu de puține ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoșteau și anumite
redundanțe în modul în care acesta fusese formulat.”13
Din nefericire pentru noi, călătorii români și învățații sași, care ne oferă primele
informații demne de încredere despre românii din Evul Mediu, se referă mai ales la românii
din Transilvania, nu la cei din Maramureș, dar o serie de informații ne conduc la ideea că
erau foarte asemănători, doar că locuitorii din Maramureș au luat de-a lungul secolelor și
elemente din portul maghiar, datorită apartenenței la același spațiu și la o piață comună.
Aproape toți cei care au descris portul bărbătesc din Maramureș au apreciat că acesta
semăna izbitor cu cel maghiar deja în secolul al XVII-lea. Despre românii ardeleni au
scris mai mulți călători străini și sașii ardeleni, nu întotdeauna frumos și corect. Un
exemplu, Georg Reicherstorffer, sas din zona Sibiului, devenit consilier al regelui Ungariei
Ferdinand I de Habsburg, în 1526, bun cunoscător al românilor, acționând ca ambasador în
Transilvania și Moldova, scria în felul următor: românii locuiesc printre celelalte etnii „în
nişte sate şi posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu-se doar din cirezi şi
turme […]. După obiceiul lor, ei se îmbracă cu nişte haine lăţoase sau miţoase, ţesute din lână de capră şi făcute de mâna lor”14. Anton Verancsics spunea, la rândul său: românii
„[…] sunt oameni de rând, iobagi ai ungurilor şi fără aşezări ale lor, răspândiţi pretutindeni,
prin toată ţara, locuind arareori în locuri deschise, de cele mai multe ori retraşi prin păduri,
şi ei, împreună cu turmele lor, duc o viaţă nenorocită.15”
De la curtea princiară din Alba Iulia, italianul Giovan Andrea Gromo îi descria astfel
pe românii ardeleni: „A treia naţiune [a Transilvaniei – n.n.] este a românilor, care e
răspândită în toate părţile acestui stat. Obişnuit, toţi românii se îndeletnicesc cu munca
câmpului, atât pentru sine, cât şi lucrând ca muncitori pământurile ungurilor şi ale saşilor.
[…]. Viaţa lor e închinată de obicei muncilor câmpeneşti […]. Hainele lor grosolane după
moda ungurească, dar puţini au îmbrăcăminte de postav; ei poartă mai mult straie ţesute de
ei înşişi din lână grosolană şi din piele de capră. Sunt neîngrijiţi atât ei, cât şi casele lor”16.
În al doilea rând, românii sunt crunţi, hoţi şi neascultători la legi [s.n.]17. Primele descrieri
concrete și directe ale locuitorilor din Maramureș cunoscute provin din secolul al XVIIIlea.
Astfel în 1783 Anton Löwe făcea o scurtă caracterizare a comitatului Maramureș și a
locuitorilor lui, inclusiv a portului și a obiceiurilor acestora.
Poporul din Maramureș era descris ca fiind în principal binefăcut, supus și slugarnic,
dar în obiceiuri încă foarte sălbatic18. Femeile rutene erau în principal bine crescute, dar
cele mai multe nu erau frumoase la față, și erau foarte neglijente și murdare. Printre românce
dimpotrivă erau multe fete frumoase, și ele erau în hainele lor mai frumoase și mai drăguțe.
Hainele, pe care locuitorii și soțiile lor le confecționau cel mai adesea singuri, erau, atât la
ruteni, cât și la românii din diferite văi în culori diferite, totuși peste tot cămășile bărbătești
erau la fel, cu mâneci largi, peste care se punea o curea, pe deasupra se purtau mantale
foarte scurte, până la șolduri, parțial din stofă gri sau din postav negru, paspoalat cu postav
albastru sau alb, parte cu postav de culoarea scorțișoarei, (zimmet), cu pantaloni asemănători
și în mod obișnuit încălțați cu opinci. Pe deasupra se îmbrăcau cu mantale de lână, purtau
pălării mari rotunde. Aceste pălării mari rotunde au început să fie înlocuite cu pălării cu
boruri mai înguste, după emiterea decretului Cancelariei imperiale, nr. 12848 din 1815,
când s-a dispus ca borul pălăriei să nu fie mai larg de 20 cm. (achtzölligen Krämpen), pentru
ca în spatele borului să nu se poată adăposti persoane căutate de oficiali19. Chiar dacă iarna
era grea în Maramureș, ei se mulțumeau cu aceste haine și rezistau la frigul cel mai puternic.
În rest câțiva dintre locuitori purtau în permanent o toporișcă la ei, în partea stângă la brâu, pe care o foloseau cu îndemânare la tăiatul lemnelor din pădure. Portul femeii rusnace
era foarte diferit de cel al româncelor, atât în ceea ce privea hainele, cât și la împodobitul
părului20.
În 1813 au fost descriși țăranii și țărăncile ucrainene din Maramureș21. Ucrainenii
purtau o haină foarte scurtă și pantaloni pe picior din aceeași culoare, albastru sau maroniu
ca scorțișoara. Vara purtau în mod obișnuit o cămașă care atârna peste pantalonii strânși pe
picior. Cămașa avea în mod obișnuit cusături roșii la umeri, în jurul gâtului și la mâneci.
Era încălțat cu opinci de piele de vită și era înfășurat cu obiele de lână. Pe cap purta fie o
căciulă înaltă din piele de oaie, fie o pălărie rotundă mare. Fie vara, fie iarna, ucraineanul
avea la el guba din piele de oaie. Cel ce se ocupa cu tăiatul lemnelor avea la curea sau la
subsioară un topor cu care mergea și la lucru și la biserică. Prin comparație cu bărbații, femeile
erau descrise ca fiind mai neglijente în hainele lor. Pe cap aveau învârtită o pânză de
cânepă ce cobora în jurul bărbiei, care avea toate capetele coborâte în față. Cămașa era, la
fel ca cea bărbătească, cusută cu roșu. Mânecile se compuneau din vîrfuri ajurate mari, cu
găurele, cusute cu flori mari roșii. În zilele de sărbătoare purtau deasupra un cojoc, Pefesch,
roșu ca focul. Se încingeau cu un brâu roșu ca focul și cu o zadie prinsă în față, iar în picioare
purtau cizme. Podoaba cea mai iubită era un colier de corali purtat la gât sau mărgele de
sticlă roșie. Cele mai multe haine erau confecționate de femei în casă, de aceea își purtau
întotdeauna fusul băgat la brâu și din care torceau întotdeauna și în mers, cu mâna stângă
învârtind fusul22.
Lucrarea descria și portul țăranilor unguri. Aceștia purtau cel mai mult albastru în
îmbrăcăminte, haina lungă până la picior era prinsă cu un șnur și vestă cu mâneci. Haina,
dolmanul, era prins ca și vesta cu șnururi și nasturi și era căptușită cu piele, în zilele de sărbătoare
era atârnat pe umeri și nu îmbrăcat. La lucru purtau de obicei un pantalon lung până
jos din stofă groasă de cânepă, peste care purtau o cămașă scurtă până la șolduri. La brâu
atârnau punga de tutun, pipa și amnarul. Pe cap purtau o cușmă înaltă sau o pălărie de pâslă
și în picioare purtau cizme. Iarna se înveleau într-o piele largă de oaie, care în față era din
lână albă și pe părți era colorată în mod obișnuit. În locul gulerului purtau o piele de miel,
cu capul în jos peste umeri23. Țărăncile purtau haine din pânză de postav închis și căptușit.
Fustele purtate erau din postav închis, adesea albastru. Capul le era învelit cu o pânză albă
de cânepă, prinsă cu o bandă albastră, ale cărei 4 capete atârnau pe umeri. În jurul corpului putau un șorț albastru în față și în picioare erau încălțate cu cizme24. În ceea ce privește portul
evreilor veniți din Polonia, autorul aprecia că aceștia nu puneau preț pe haine, deși făceau
comerț cu ele. Haina lor obișnuită era una lungă neagră, cu mâneci, care ajungea până la
pământ, de sus până jos era prinsă cu capse argintii sau de argint. Haina era de tafta sau
lână. Cei săraci aveau haine asemănătoare din amestec colorat. Lungimea hainei diferea în
funcție de anotimp. Pe dedesupt purtau un pantalon german și vestă, ciorapi și pantaloni și
pe cap o pălărie de pâslă mare, lată și plată. Evreicile se îmbrăcau în corset și tafta lungă și
bogat împodobite cu șireturi cusute25.
În anul 1821 Johann Csaplovics îi descria în mod amănunțit pe locuitorii comitatului.
Acesta aprecia că românii erau majoritari în estul și sudul comitatului, iar în Plasa de Sus
și Cosău erau singurii locuitori. Erau destul de mulți, reprezentând 1/3 dintre locuitori. Românii
din Maramureș erau un soi de oameni diferiți de românii din Ardeal, Țara Românească,
Bucovina, Banat etc. erau oameni mari puternici, binefăcuți, cu obrajii lungi și
trăsături blânde regulate, ambele sexe erau cam la fel. Totuși bărbatul era mai nobil și mai
frumos, deoarece nu lucra niciodată greu. Femeile erau și ele binefăcute, multe aveau fețe
plăcute, unele mai ales dintre fetele tinere, puteau fi numite frumoase. După căsătorie imediat,
datorită muncii grele pe care trebuiau s-o facă, se urâțeau rapid și îmbătrâneau repede.
Toate arătau la fel, parcă erau membre ale aceleiași familii, autorul vorbind despre neamestecul
rasial. Portul lor era chiar unic. Bărbații purtau tot anul cămăși de cânepă, scurte, și
gatii largi de cânepă. Pe deasupra purtau gubă din lână de oaie, scurtă, neagră sau gri, care
de-abia trecea peste șolduri. Vara o purtau atârnată, iarna îmbrăcată. În picioare purtau
opinci din piele, legate cu nojițe, care se numeau Bocskor. Părul îl purtau împletit în 2 cozi,
care atârnau peste umeri, în față, peste care purtau o cușmă din piele de miel sau o pălărie
mica, rotundă pe cap. Majoritatea purtau un brâu lat de piele, la care atârna cuțitul, pipa și
punga de tutun, apoi o traistă din păr de capră, numită Tranister, atârnată peste umăr, în
care se găsea ceva mâncare, cel mai adesea pâine de mălai, brânză. Femeile aveau portul
diferit. Fetele purtau o cămașă lungă, care pe piept, umeri și la mâneci era cusută cel mai
mult cu lână de toate culorile, peste care se punea în față și în spate câte o bucată îngustă
de zadie de lână, cel mai adesea în dungi maro și galbene. Purtau opinci sau cizme, care
erau roșii la portul de sărbătoare. Capul era complet descoperit, purtau o legătură de corali
roșii. La gât purtau pietre roșii de granat de alamă, iar în urechi purtau cercei de aramă.
Cămășile femeilor erau mai simple, nu aveau la fel de multă cusătură, hainele nu erau
confecționate din culori atât de vii. Majoritatea purtau peste cămașă o fustă maro, capul era
legat cu un batic alb 26.
Obiceiurile românilor maramureșeni corespundeau caracterului, semănau cu cele ale
românilor din Transilvania, mâncau foarte puțin, mai ales pâine de mălai și brânză, câteodată
beau și ceva țuică, erau însă foarte gălăgioși. Dansurile lor erau asemănătoare ungurilor,
erau deosebit de rapide și violente. Muzica lor era plină de monotonie, cel mai adesea aveau doar viori (ceteri), cântecele le erau foarte scurte și monotone. Nunțile, înmormântările, botezurile
erau făcute cu ceremonie mare27. Spre deosebire de români, ucrainenii erau
caracterizați ca fiind oameni mai scunzi, erau însă puternici de oase și mai lați, aveau trăsături
slave. Printre fete a observat și fețe plăcute și frumoase. Și aici aprecia că locuitorii
semănau leit unii cu alții, în linii mari erau puternici, bine clădiți și mai curați ca ucrainenii
din Galiția. Portul le era diferit, la barbați fiind unic. Ei purtau pantaloni de postav albastru
închis sau maro roșiatic, la fel de largi sus și jos. Cămașa le ajungea până la genunchi. Pe
deasupra purtau o haină maro de postav, cu mâneci largi sau sub care se purta un cojoc de
oaie fără mâneci, cu piele destulă, care era paspoalată cu lână albă sau neagră. Pe cap purtau
o căciulă înaltă din piele de miel, în picioare purtau opinci, ca românii. Acest port dizgrațios
le da o imagine greoaie, și le împiedica toate mișcările. Portul femeilor și al fetelor era la
fel ca al româncelor, mai puțin curat însă și mult mai împodobit ca al româncelor. În ceea
ce privește dansul ucrainenilor, acesta era doar o învârtită de jur împrejur, un adevărat dans
al ursului, care le făcea o plăcere deosebită, așa cum se putea vedea pe fața lor. Muzica le
era deosebit de monotonă, se cânta la ceteră după tact, vioara era ținută pe o jumătate de
corp, iar arcușul era trecut în același timp pe cele 4 părți, ceea ce scotea o melodie proprie,
cântecele lor erau vuiete teribile28. Călătorul a descris portul evreiesc într-o propoziție, spunând
că evreii sunt emigrați din Polonia, având portul comun cu frații lor de acolo29.
În 1826 călătorul Joseph Heinbucher Edler von Bikkessy descria locuitorii
Maramureșului, mai ales pe ruteni. A remarcat acoperământul capului femeilor ucrainene,
care era deosebit, fiind compus dintr-un cerc îngust de lemn, acoperit cu o pânză albă.
Această podoabă se purta pe creștetul capului, de jur împrejurul ei atârnau panglici negre
sau colorate. Mantalele femeilor și ale bărbaților erau confecționate din lână mițoasă maro
deschis, (culoarea scorțișoarei) sau negru. La cămăși aveau cusături colorate ca și românii.
Femeile se încingeau cu un brâu roșu, care atârna pe lături30.
Nunțile, înmormântările erau deosebite, se practica datul mâinii și vestitul de 3 ori
în biserică a logodnei. Interesant era obiceiul practicat la nuntă, când mirele, atunci când
ajungea la casa miresii, obișnuia să taie din 4 părți ușa, cu o sabie mare, pe care o ținea în
mână. La fel drușcarul își înfigea sabia în podea, vizavi de miri. O altă ciudățenie remarcată
era la încheierea nunții, prima îndatorire a tinerei femei era aceea de a mătura casa soacrei,
murdărită de nuntași, și apoi toarcerea unui fuior de lână31.
În același timp și româncele din Maramureș și Transilvania își înfășurau capul cu
un batic alb de cânepă sau muselină. Și ele erau mari iubitoare de mărgele de corali sau de
sticlă. Cămășile femeilor erau cusute colorat și prinse cu un brâu. Ele purtau 2 zadii în față
și în spate, scurte, cel mai adesea erau zadii cu vârste orizontale. În picioare purtau opinci sau cizme scurte, căputate cu fier, pentru drumurile de munte32.

În secolul XIX PETRU BILŢIU alias DĂNCUŞ DE IEUD (1893) în Colecţiune
de hori, strigături, glume şi basme culese din popor, cu scopul de a compune o icoană vie
a modului de vieţuire şi cugetare a săteanului român descria costumul popular astfel:
Cămeşuţa mea-i lărguţă, C-o făcut-o a mea mândruţă, Pentru ce i-am dat guriţă. Cojocu
mi(-e) românesc, Flori mândre-l împodobesc: Galben, albastru şi roşiu, Tocma cumu a
portat moşiu. Clopuţiu mi(-e)-nşinorat, De struţi în gios e plecat! Peana dreaptă-i-e turtită,
Cu bumbuşti îi împistrită. Cioarecii mi-s româneşti, Nu-s ca ciucurii domneşti! Cioarecii
mei îs largi, Cum li-s la români mai dragi! Guba mea-i de păr de oi, Tare-i ca pielea de
boi, Pentru-acea o tragu domnii, Doară or putea beli (o vor), Lasă, tragă şi tot tragă, Până
ţin lucru de şiagă. Şi până li(-e) lumea dragă. Tragă-mă cât or voi, Până ce poţi suferi, Că
dacă m-oi mânie, Apuca-oi o nuie, I-oi îmblăti rău cu ea. Cureaua mea-i cu aramni (arămi)
Şi cu şiese cataramni, Din afară-i cam roşie, Tocma cum îmi place mie.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea călătorul german Rudolf Berger descria cu mare
acuratețe portul locuitorilor din Maramureș. A fost profund impresionat de frumusețea româncelor,
care aveau o purtare liberă, o libertate mare, și în timp ce la rutence trebuiau căutate
fete frumoase, printre românce trebuiau căutate fete urâte33. Bărbații din acest ținut sunt
de departe mai puțin frumoși, sunt mânioși și aspri, sunt ființe sălbatice și decăzute. În mare, românii sunt mai inteligenți ca rutenii, femeile lor confecționau nu doar hainele de purtat,
ci și alte lucruri necesare în casă și țeseau mai ales34. Portul de sărbătoare al românilor era
puțin diferit de cel de peste săptămână. Fetele și femeile purtau un batic negru, cămăși albe,
în față purtau o zadie maro sau roșie, cu dungi orizontale, pe spate purtau un șal colorat, o
sumnă neagră sau zadii maro sau cu dungi amestecate. Dedesupt se purta un stan alb, purtau
cizme negre. Sunt foarte mândre și curate, cânepa cămășilor era așa de albă ca zăpada35.
Portul a suferit, datorită apropierii orașului, mai multe variații, caracteristică era numai
zadia maro. Tinerii erau la fel curați și drăguți. Pânza strălucea, la pălării purtau soc, sau
flori galbene, pe umeri purtau o gubă gri. Fetele aveau adesea un gât alb pe care și-l împodobeau
cu mărgele de corali subțiri. Copiii purtau haine roșii ca focul36. Rutenii purtau
haine obișnuite în timpul săptămânii, aproape sărăcăcioase. Își acopereau capul cu pălării
rotunde de pâslă, cu margini înguste și cu benzi roșii, pe picioare purtau gatii de cânepă,
legate strâns, iar iarna purtau pantaloni de lână prinși cu un brâu lat de piele, împodobit cu
catarame de cupru și care se folosea mai ales pentru păstrarea pungii cu tabac, a cuțitului
și a pipei. Atunci când mergea la câmp își lua cu sine o geantă de piele în care își punea
pâinea, cuțitul și alte lucruri. În partea de sus a corpului purtau un cojoc din piele de oaie,
împodobit de obicei cu flori sau alte motive, pe care vara o dădeau jos și purtau doar o
cămașă simplă, lungă până la șold și care cădea peste pantaloni în mod amuzant. Ca
protecție împotriva frigului și umezelii era obiceiul purtării șubei, o manta lungă, mițoasă,
care nu avea mâneci37. Se încălțau cu opinci și obiele. Portul femeilor era ceva mai bogat
și cu gust. Corsajul colorat era cusut aproape peste tot cu poale de lână. Femeile măritate
purtau bonete împodobite cu multe panglici și care acopereau cosițele. La gât, în mai multe
sate se poartă podoabe strălucitoare, mai ales fetele tinere purtau monede de argint și cupru,
pietre false, corali și cercei de aramă. Mai demult, persoanele necăsătorite purtau coronițe
asemănătoare ungurilor numite Parta și a sașilor numite Barta. Autorul remarca și faptul
că ”azi se mulțumesc să își dea cu ulei părul negru, să îl împletească și să îl împodobească
cu flori. Vara umblă desculți, iarna poartă opinci, ca bărbații”. Doar la ocazii speciale purtau
cizme roșii sau negre38. În valea Tisei, mai ales in Kőrösmező, azi Jaszinya, se observa un
adevărat lux, în zilele de sărbătoare se purtau pantaloni roșii și șorțuri roșii. Bărbații purtau
șaluri de mătase, pălăria era împodobită cu ceapraz auriu, femeile purtau baticuri și șorțuri
de mătase39. Autorul descria și portul evreilor. Astfel evreii reformiști au adoptat hainele
moderne, dar ortodocșii au rămas să poarte hainele vechi. În timpul săptămânii corpurile
slabe erau înfășurate într-un caftan lung, murdar, sub care purtau adesea o vestă gri din lână
groasă cu 4 franjuri40. În timpul Sabatului portul era bogat, capul era împodobit cu Straimel, o bonetă paspoalată cu piele, care avea o margine de un lat de mână, corpul era protejat de
caftanul mătăsos, strălucitor, de culoare albastră, neagră sau gri41, care costa 30-50 sau chiar
100 florini, în picioare purtau ciorapi albi mătăsoși și pantofi de calitate.42
Influența orașului asupra portului popular se poate observa mai ales în cazul satului
Vadu Izei. În 1913 dr. Vasile Moldovan, care l-a însoțit pe episcopul dr. Vasile Hossu, în
vizitația canonică prin Maramureș, făcută între 27 Iunie-24 Iulie 1913 a observat cu interes
fenomenul. Acesta remarca frumusețea locuitorilor, mai ales a bărbaților, care aveau fruntea
lată, trăsături regulate. Aprecia că portul femeilor amestecat cu rochii (sumne) nu era frumos
nici aici. Purtau și prea multe mărgele îngrămădite pe piept fără oarecare simetrie. Fiind
aproape de Sighet femeile foloseau mult giulgiu, bărbații purtau cămăși de pânză lucrate
de femeile lor43. Portul din Călinești era unul frumos, femeile, fetele aveau cămăși albe curate,
închise până la gât, strînse la piept, încât se reliefau grațiile pieptului. În partea de jos,
femeile aveau zadii, femeile sumnă. Bărbații purtau în cea mai mare parte gube de lână,
aveau păr lung. Se remarcă că unii bărbați purtau cămăși de giulgiu, fiind mai ușor de purtat
vara44. În Sat Șugatag, locuitorii purtau pieptare de piele roșii sau de lână sură. Cele mai
multe femei purtau sumne și în față peste purtau o zadie45. Femeile din Slatina aveau deja
portul modificat după cel rusesc. Purtau o gubă sură cu șinoare verzi, care le stătea rău46.
În Apșa de Jos oamenii erau foarte frumoși, mai ales fetele, care erau adevărate frumuseți.
Îmbrăcămintea era cea îndătinată. Nu purtau atâtea gube ca pe Valea Cosăului și a Marei.
Femeile și fetele aveau pieptul mai deschis. Feciorii purtau și aici și în Apșa de Mijloc
pălării de păr cu marginea cam de un lat de mână. Purtau pieptare roșii47. Interesant era faptul
că portul locuitorilor ruteni din Taracz era asemănător celui purtat de români48.
In 1925 Tache Papahagi descria și el portul maramureșenilor, pe care îl aprecia ca
fiind simplu, la fel ca în secolul anterior. Gatiile erau foarte largi și lungi până deasupra
gleznelor. Descria și el cureaua lată, care se ridica până la subsioară și traista în care înainte
își purtau cuțitul49. De sărbători bărbații purtau guba pe umeri, mai ales cei de pe Valea
Marei și a Cosăului. Pe cap purtau clop. Iarna purtau cioareci de lână și lecrice50. Papahagi
remarca și faptul că fiecare sat avea propriul port, cu particularitățile lui. De exemplu, locuitorii
din Borșa nu purtau gubă, iar gatiile erau cele mai lungi, până la gleznă, la capăt
având roituri, iar cureaua lor era cea mai lată51. Locuitorii de pe Iza purtau gatiile cele mai scurte. Locuitorii din Săpânța purtau cele mai scurte cămăși, care de-abia le acopereau pieptul.
Gubele din satele maramureșene erau și ele variate ca și culoare, albe, sure, vinete 52.
Portul femeilor era socotit ca aproape identic cu cel al femeilor din întreaga Românie. Femeile
purtau zadii, cămașa era cu foarte puține cusături, cu excepția cămășii din Săpânța.
Rutencele aveau cămășile bogat înflorate, cu fir roșu sau albastru. Papahagi remarcă faptul
că Borșa făcea excepție, zadiile fiind înlocuite cu catrințele (de influență moldovenească),
nu se purtau ciorapi, ci colțuni scurți, până deasupra gleznelor, ele purtau mai mult opinci,
în comparație cu celelalte sate, unde se purtau mai mult cizmele53. Un fapt specific satului
Borșa era modul în care își purtau leagănul de copil, obicei pe care l-au luat și satele Moisei,
Săcel, Săliște54. În celelalte sate femeile purtau gube. Papahagi remarca influența nefastă a
orașului asupra satului, înlocuirea portului autohton cu elemente preluate din oraș. Astfel
remarca pierderea obiceiului țesutului și înlocuirea zadiilor cu sumnele cu roate. Un exemplu
bun era satul Vadu Izei, care începea să ia aspectul unei suburbii a Sighetului, gubele
se împuținau, iar influențele în portul femeilor erau și mai vizibile55. Un alt lucru remarcat
legat de pierderea portului era faptul că bărbații nu mai purtau plete, ce reprezentau semnul
nobleții, datorită contactului cu lumea și serviciului militar. În Săcel, Săliște, Dragomirești,
Cuhea, Vad, pletele erau din ce în ce mai rare, tinerii fiind tunși56.
În perioada 1931-1938 Kurt Heilscher, unul dintre cei mai buni fotografi europeni,
care a realizat albume fotografice despre mai multe țări europene,57 a relatat în Cuvântul
înainte la albumul de fotografii dedicat României, cum a ajuns să realizeze acest album:
”În anul 1931, am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și
să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia, Țările Nordice
etc. În ajunul călătoriei mele un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: „De ce să-ți
pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?” Mulți
trebuie să aibă aceeași părere. Ce puțin se știe despre această țară…” apoi afirma ”Dar pe
lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul
român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de
soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care înnăbușă orice viață
plină de culoare. Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperea tot mai mult uneltele
strămoșești și culoarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de
pretutindeni. Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare.
De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului.
Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet
și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi si câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa”, afirma el.

Preoții nu se deosebeau prin îmbrăcăminte de țărani, ci doar prin barba lungă pe care
o purtau, la fel cum a fost notat și în secolul al XVII-lea de Symplicissimus61.
Concluzionând, după primul război mondial, se observă o schimbare a portului. Astfel,
costumul cu două zadii, catrințele dreptunghiulare specifice Transilvaniei de Nord a început
să se transforme. ”Dar la începutul secolului XX catrința din față a fost înlocuită cu
șortul de oraș, inclusiv termenul o arată, idealul de reprezentare începe să nu mai existe în
interiorul comunității țărănești, ci în exterior, orașul fiind considerat o instanță superioară
cultural. Apoi, treptat-treptat exigențele comunității se slăbesc, se divizează în bogați și săraci,
încet ajungem ca în cursul unei singure generații să se stingă portul. Acum nu mai
avem port tradițional: după zadia din față e părăsită cea din spate, zadia nevestească, folosită
și în practici magice de protejare a maternității. Atunci dispar și celelalte, poalele albe, apare
rochia de oraș. Ce rezistă e doar cămașa, dar și aceasta deja începe să se transforme. Cea
bărbătească mult mai repede, sub influența modelor militare și orășenești, cea femeiască
mai târziu, dar la fel”62.
Fără a analiza simbolica și alte elemente specifice portului popular, analiza de față
și-a propus să prezinte doar câteva aspecte ale evoluției istorice a portului din Maramureșul
Istoric. Se poate observa transformarea costumului popular femeiesc și bărbătesc românesc,
unguresc, german, evreiesc datorită mai ales industrializării, circulației mărfurilor, apropierea
de orașe etc. Se poate observa o transformare a zadiilor, unde mai ales coloristica a
devenit din ce în ce mai vie, iar lâna a fost înlocuită cu PNA-ul, pierzându-se mai ales culoarea de bază veche, maroul. Apoi se poate observa înlocuirea treptată a zadiilor cu sumnele
cu roate. Apoi se observă modificarea lungimii zadiilor și a sumnelor. La fel se poate
observa modificarea acoperământului capului, de la legătura albă de cânepă din secolele
al XVII- XVIII-lea la baticuri albe, apoi la baticuri colorate. Apoi din secolul al XIX-lea se
observă introducerea podoabelor, șirurile mari de corali, cerceii din aramă și din secolul
XX a zgărdanelor. Guba mițoasă a fost înlocuită de una netedă, care nu are un alt croi și nu
se mai poartă pe umeri, ci este îmbrăcată, iar culoarea gri este înlocuită cu alb. Portul
bărbătesc s-a modificat și el. Guba, la fel ca cea femeiască, inițial mițoasă a suferit o
transformare spre una netedă, croiul este altfel și la bărbați, guba nu se mai poartă pe umeri,
culoarea gri nu mai este la fel de prezentă, a fost înlocuită cu albul. Clopurile vechi rotunde,
cu un bor mai lat, din pâslă, cușmele au suferit transformări certe. Se observă introducerea
clopuțului îngust, din paie, care predomină în portul popular de după al doilea război mondial.
Bărbații au purtat în trecut plete ca semn de bărbăţie şi nobleţe. De asemenea, barba
lungă şi îngrijită le conferea o oarecare autoritate în colectivitate. La 1900 prestigiosul folclorist
şi om de cultură Ion Bârlea, născut la 1883 în Berbeşti, menţiona într-o scrisoare trimisă
preotului Voina, că „în timpul copilăriei mele, aproape toţi locuitorii din Berbeşti
purtau plete lungi de păr, căci se susţinea că cine era tuns scurt, ori a fost în armată, ori în
închisoare”63.