Înmormântarea pe Valea Slănicului Moldovei

Descriere

Înmormântarea pe Valea Slănicului Moldovei

Ceremonialul funerar de pe acest spaţiu cuprinde, pe lângă unele elemente de răspândire largă în folclorul românesc, unele rituri arhaice particularizante, care conferă ceremonialului funebru individualitate. Semnele care prevestesc moartea cuiva în acest areal fac parte din categoria celor răspândite, nelipsind semnele specifice aşezărilor de pe această vale. „Este o pasăre, care cu două, trei zile înainte de a muri cineva, cântă la casă. Pasărea aceia e bufniţa. Acolo, unde cântă, moare cineva.” Moartea mai este prevestită de felurite vise. „Când visezi că te împung animale, acel vis ori îi boală gravă, ori îi moarte. Arătură, când visezi, înseamnă tot moarte.” Există o serie de vise care, tălmăcite de omul din popor, prevesteau moartea. „Moarte înseamnă când visezi că demolezi o casă sau o văruieşti. La fel când visezi că-ţi pică dinţii şi nu te dor.” Moartea este prevestită şi atunci când muribundul „îi visează pe cei morţi, când i se arată în vis că se duce şi întâlneşte o
poiană frumoasă, un râu pe care trebuie să-l treacă şi nu-l trece. Dar nu locuri cunoscute.”
Acest semn capătă o importanţă deosebită, care ne aminteşte de trecerea apei morţii, din
mitologia unor popoare. La greci râul Styx era râul morţii. Existau şi alte semne
prevestitoare ale morţii prin vise, precum arătura pe aria casei sau când muribundul cere
insistent să fie scos la „primblare”.
Potrivit unor concepţii populare larg răspândite în folclorul nostru şi pe Valea
Slănicului se crede că este bine ca cineva să moară între Paşti şi Înălţare „că atunci sufletul
se duce direct în rai.” Se crede că cel mai rău este să mori în postul Paştilor, în posturile
mari, „că atunci omul are sufletul tare încărcat.” Şi în arealul de pe Valea Slănicului omul
din popor a născocit tradiţii legate de uşurarea morţii, dar ele suferind un proces de
încreştinare. „Când nu poate cineva muri se fac slujbe, Maslu şi după Sfântul Maslu doar
o zi, două mai trăieşte cel care pleacă, apoi moare liniştit.”
Ca şi în alte regiuni ale ţării se obişnuieşte ca muribundul să lase cu limbă de moarte
dacă el are ceva de împărţit la cei din familie. Dacă are ceva pe suflet îşi cere iertare şi se
împacă cu duşmanii, cu cei cu care a avut conflicte, certuri etc. Pe vremuri îşi făcea
testament, azi nu se mai face. Dacă muribundul îşi manifestă pofta faţă de ceva mâncăruri,
băutură, apoi i se satisfac astfel de dorinţe. „Bunica mea înainte de a muri a vrut să bea apă
din fântâna care era în grădina de lângă casa copilăriei ei. După ce a băut din apa pe care iam
adus-o din acel izvor, nu a mai vorbit şi nu a mai dorit nimic.”
O preocupare aparte a celor din familie este de a constata dacă decesul s-a produs
sau este numai aparent. „Se foloseşte oglinda pusă la nasul mortului spre a se vedea dacă
oglinda se abureşte. Dacă se abureşte înseamnă că mai are suflare.” Pentru a se constata
decesul i se pune mâna la puls. Se urmăreşte dacă înţepeneşte şi i se răceşte trupul. În arealul
investigat se mai foloseau şi alte semne care indică decesul. „Chipul mortului devine
pământiu. I se închid ochii, nu mai mişcă.”
Imediat după deces se tocmesc cei care prestează munci legate de înmormântare:

groparii, clopotarul, apoi tâmplarul care confecţionează crucea şi sicriul şi cei care oficiază
scăldatul mortului. Se anunţă preotul şi alte rude, vecini etc. care vor presta şi alte servicii:
dusul sicriului, al odoarelor.
După deces se oficiază o serie de rituri preparatorii, menite a pregăti defunctul pentru
„marele drum”. Afară, la uşa de la intrare în casă, deasupra ei, se pune doliu din pânză alb
cu negru pe care sunt scrise numele celui dispărut cu iniţiale de culoare albă. Însemnul de
doliu stă acolo până a treia zi, când mortul se scoate din casă şi se dă de pomană unei
persoane mai apropiate de familie. Se crede că babele pot face vrăji cu acest însemn de
doliu, de aceea este păzit până la scoaterea mortului. În casă oglinzile se acoperă cu un
cearşaf sau prosop. Pisicile trebuie scoase din casă iar mortul este păzit „ca nu cumva să
intre vreo pisică în odaia mortului, că dacă intră, mortu’ devine strigoi, că pisica este
simbolul diavolului.”
Ritualului scăldatului mortului, ca şi în alte regiuni ale ţării, i se acordă o deosebită
importanţă. Se oficiază imediat după deces de către trei persoane, care sunt bărbaţi dacă
defunctul este bărbat, sau de către femei dacă decedata este o femeie. Mortul se spală cu
apă neîncepută şi săpun, de către fiecare din cele trei persoane destinate să oficieze ritualul.
Persoanele care oficiază spălatul ritual al mortului primesc ca plată câte un prosop şi săpun.
În privinţa numărului persoanelor intervine mistica cifrei 3.
Vasele care s-au folosit la spălatul ritual al mortului se aruncă pe apă. „Că de la mort
nu-i bine să păstrezi nimic.” Ritualul spălării mortului este un act de purificare, cele sugerate
nouă de către performeri fiind concludente în acest sens: „Mortu’ se spală să fie curat. Şi
curat trebuie să ajungă în rai.”
Prescripţiile îndătinate, legate de pregătirea mortului pentru „marele drum”, sunt
numeroase în arealul investigat. Defunctului i se închid ochii, iar dacă este bărbat se
bărbiereşte, uneltele cu care a fost bărbierit se pun în sicriu, ceea ce ne sugerează că viaţa
lui continuă în lumea de dincolo. Defunctului i se leagă maxilarul ca să nu stea cu gura
deschisă şi se îmbracă cu hainele de sărbătoare. Dacă cel plecat este un necăjit trebuie să îl
îmbrace cu haine curate. În tradiţia locală, ca şi în alte regiuni ale ţării, dacă defunctul a
păstrat costumul de mire, este bine să fie îmbrăcat cu acesta. În picioare i se pun ciorapi
noi şi încălţări noi. Anumite tradiţii stau şi ele sub semnul credinţei în continuarea vieţii
extraterestre. „În buzunarul hainei defunctului se pune o batistă şi ceva bani, să aibă de
toate pe lumea cealaltă.” „Cu mortu’ să pune un băţ, cu ăla cutreieră locurile pe unde o fost.
El se pune în sicriu când să pune mortu’ şi rămâne acolo. Sufletul mortului când pleacă în
pelerinajul lui, să sprijină în el.” Anumite rituri preparatorii fac parte din categoria celor
particularizante. La Cerdac, zilele următoare, de dimineaţă bună, mortul este spălat cu vin
pe faţă, iar casa este tămâiată de jur împrejur, „pentru uşurarea sufletului mortului”. Atunci
se trag şi clopotele. Dacă mortul este nelumit este îmbrăcat în haine noi, iar în piept se
prinde o floare de mire dar întoarsă cu buchetul în jos. Dacă este o fată nelumită, atunci
este îmbrăcată toată în alb, rochie, cununiţă pe cap, cu un mic voal şi floare în piept întoarsă
cu vârful în jos.
Se ştie că la toate popoarele vinul este integrat în ceremoniile sacre. Ca simbol al

O importanţă cu totul aparte în spaţiul investigat este acordată colacilor ceremoniali.
Se pregătesc colacii ceremoniali: parastasul rotund, iar din celelalte forme (S, X, jug sau
opt), câte trei din fiecare, adică nouă capete, care mai demult se pregăteau în gospodărie,
copţi în cuptor ţărănesc, iar mai recent sunt comandaţi la brutărie. Ca şi-n alte părţi ale
Moldovei, precum în Vrancea, colacii ceremoniali sunt denumiţi „capete”, care se
individualizează ca elemente etnografice de mare vechime şi de continuitate în arealul
Moldovei. O primă grupă este cea a colacului ceremonial în formă de X, care provine de la
acelaşi semn al crucii, care în vechime a fost simbol uranian, iar după multe secole, ca
rezultat al încreştinării, a devenit Monograma Cristi, după două litere greceşti Chi şi Ro.
Foarte vechi este colacul ceremonial numit „jug”, care are formă de opt, dar în partea de
sus are capetele despărţite formând două coarne, simbolizând, probabil, dualitatea lumii
sau cuplurile opoziţionale bine-rău, lumină-întuneric, începutul şi sfârşitul. Mai sunt colacii
ceremoniali în formă de S. Colacul mare numit „parastas” are formă rotundă, este împletit,
cu cunună, înfundat, îndeplinind funcţie solară. Toate formele de colaci ceremoniali se pun
pe năsălie, o masă cu mânere mai lungi, sunt purtaţi de două persoane în ziua înmormântării
până la biserică, unde aceşti colaci rămân, doar unul este dat familiei defunctului şi care
trebuie dus la biserică, după îngropare. Pe capete se pun nouă colaci mai mici, înşiraţi pe o
aţă, care se duc împreună cu coliva la cimitir şi se dau pomană la groapă. Numărul colacilor
ceremoniali este şi el subordonat misticii cifrei 3. Cercetătorii au descoperit certe dovezi
de continuitate, care stau sub semnul acestor colaci ceremoniali, dată fiind vechimea şi
larga lor răspândire. Procesul de continuitate a acestor semne până în timpul nostru se
manifestă, atât printr-o seamă de elemente identice, cât şi prin unele îndeaproape înrudite.
De pildă semnul X, întâlnit pe diverşi colaci ceremoniali, pe prescură, nu pare a ne indica
numele lui Hristos, decât după concepţia populară creştină, relativ mai nouă în timp.
Prezenţa acestui semn în neolitic pe statuile de cult, cât şi prezenţa lui din perioada dacică
pe steag, sceptru şi vase de cult ne atestă vechimea sa anterioară creştinismului. Mai trebuie
să adăugăm că acest semn a fost atestat şi pe tolba cu săgeţi a luptătorilor daci. (Suliţeanu,
1988: 27). Optarul ca formă de colac ceremonial, nu numai că este mai răspândit în cultura
populară, fiind atestat în Argeş, Brăila, dar potrivit descoperirilor arheologice ne trimite la
neolitic. (Suliţeanu, 1988: 33-35).
Virgil Vasilescu, exeget al semnelor cultice descoperite în vechile situri arheologice,
atestă semnele X şi S, optarul întrerupt la capete în cultura Cucuteni (mileniul al V-lea î.
Hr.). Cercetătorul aminteşte de lanţuri de sori legate cu S-uri, de la Podei-Târgu Ocna,
creaţie a anilor 3500 î.Hr. Între semnele sacre de la Gumelniţa identifică semnele S şi X,
ultimul frecvent reprezentat datând din anii 5000 î. Hr. Aceleaşi semne le găseşte
reprezentate în cultura Hamangia, Petreşti, Tisa şi Vădastra, datând din anii 6000 î. Hr.
(Vasilescu, 1957: 157-202).
Pentru morţii decedaţi fără lumânare, în spaţiul investigat, se oficiază acte rituale,
cu largă deschidere către ofranda rituală cu pâinea sacră. „Dacă mortu’ moare fără lumânare
se fac trei prescuri, care împreună cu un prosop şi o lumânare, se dau pomană la trei biserici,
în Postu Mare.”

Concomitent cu confecţionarea colacilor ceremoniali se gătesc pomişorii din ramuri
de pomi roditori: măr, păr, prun etc., cu crengi dese, în cruce, în care se pun felii de fructe
proaspete: mere, pere, prune, iar iarna se pun aceleaşi fructe deshidratate. Ca urmare a
procesului de dezagregare, astăzi pe pomişori se pun felii de portocale şi alte citrice.
Pomişorii se înfig în capete şi se duc la biserică, unde se dau pomană. Mai recent nu se
mai fac pomişori, ei fiind substituiţi cu fructele întregi (mere, nuci, portocale, pere, banane)
care sunt aşezate pe capete.
Aşa cum arată cercetările pomişorul de pomană este o ofrandă sacră care implică
ideea reînvierii, iar ofranda cuprinde roadele pământului. Legat de ideea continuităţii în
lumea extraterestră, pomul de pomană larg răspândit în Moldova, dar şi în Transilvania,
semnifică transgresarea abundenţei pe lumea de dincolo, ca şi celelalte elemente
etnografice: colacii ceremoniali din grupele amintite, pasărea dată peste sicriu, vasul cu
apă, grâul sacru etc.
Vorbind de răspândirea pomului de înmormântare în Transilvania trebuie să
subliniem că în judeţul Mureş găsim numeroase variante ale pomului la înmormântare şi
ale comemorării mortului. Se face pom pentru că „atunci când mori, în rai, trebuie să stai
în pom, c-apoi eşti păsărică, să ai creangă pă ce şedè.” (Pop, 2013: 176-177).
Din riturile preparatorii, în cadrul ceremonialului funebru din Moldova se prepară
coliva semnificând pomana cu grâu sacru. Cu o zi înainte de înmormântare, când se prepară
colacii ceremoniali şi pomişorii, se fierbe grâul pregătit pentru colivă. După fierbere, grâul
răcit se aşază pe vase plate, rotunde de obicei. După ce i se dă forma, pe faţa colivii se face
semnul crucii, pe mijloc, din zahăr şi bomboane colorate. Ca aliment de bază la multe
popoare ale lumii grâul este simbolul hranei ce asigură imortalitatea. Spicul sau bobul de
grâu în diferite mistere şi ceremonii agrare este simbolul fundamental al morţii şi reînvierii.
Grâului i se atribuie totdeauna origine divină. La români, unde grâul este cultivat de milenii,
este prezent în toate obiceiurile calendaristice, în care constituie un mijloc de stimulare a
fertilităţii, dar şi principalul scop al actelor de magie agrară. Grăuntele de grâu este unul
din simbolurile vegetale ale lui Hristos. După credinţa ţăranilor noştri din unele regiuni,
dacă te uiţi mai de aproape la boabele de grâu, bagi de seamă că pe fiecare din boabele de
grâu e înfăţişată faţa lui Hristos. (Evseev, 1998: 166-167).
Săparea gropii se face după prescripţii ritualice îndătinate. Se începe în ziua
înmormântării, la prima oră a dimineţii. Se măsoară spaţiul gropii. „Cu băţul sau aţa cu care
se măsură mortu’, după ele se fac sicriul, toiagul şi groapa.” Groparii, în cele patru colţuri,
când se trag clopotele, aprind patru lumânări şi fac cruce pe mijlocul locului unde se sapă.
Groapa este săpată de obicei de doi bărbaţi. Dacă este timp nefavorabil, terenul este pietros
şi se crede că nu ar reuşi să o termine, până la aducerea mortului, atunci o încep cu o zi
înainte. Dacă groapa este săpată peste un mormânt mai de demult şi sunt aflate rămăşiţe,
atunci groparii adună oasele, care sunt spălate cu vin, tămâiate şi puse într-un săculeţ de
pânză albă, apoi sunt îngropate alături de defunct. Săparea gropii peste un mormânt mai
vechi este permisă numai după şapte ani şi doar dacă i s-au făcut celui îngropat slujbele
care se oficiază la şapte ani după înhumare. Groapa nu poate fi lăsată singură, nesupravegheată. Gropaşii sunt plătiţi cu bani şi li se dă o masă de prânz sau două.
Ca şi în alte regiuni ale ţării există şi în spaţiul investigat credinţa potrivit căreia
sufletul celui decedat sălăşluieşte o perioadă în anumite puncte ale casei şi drept urmare i
se aduce o ofrandă rituală. „El stă la colţul casei, afară, cât timp mortu’ stă în casă. Aşa să
zâce.” Când preotul slujeşte la pomană, se pune un vas cu mâncărurile pe care le dai de
pomană, un pahar cu vin şi o lumânare aprinsă, care se dau pomană pentru sufletul mortului.
Iar după înmormântare, la pomană laşi pe masa, unde s-a stat, un pahar cu vin şi o farfurie
cu mâncare. Se zice că sufletul mortului vine peste noapte, mănâncă mâncarea şi bea vinul.
Acest rit se oficiază ori de câte ori se fac pomeni pentru morţi.
Prin dispariţia unui membru al colectivităţii săteşti se produce o breşă socială, iar
prin obiceiurile de înmormântare se restabileşte echilibrul social. Drept urmare,
înmormântarea în satul tradiţional priveşte întreaga colectivitate, de unde şi prezenţa, în
spaţiul investigat, a unei importante părţi a colectivităţii la înmormântare. O dată sosiţi în
curtea răposatului se rosteşte de fiecare formula „Dumnezeu să-l ierte”. La Cerdac, pe Valea
Slănicului, ca şi în Vrancea sau alte părţi ale Moldovei, se aşază în bătătura curţii „punţile
funerare” care semnifică un rit de trecere din lumea albă în lumea de dincolo. La Cerdac se
aşază douăsprezece punţi. Pe pământ se întinde o pânză albă. Fiecare punte este alcătuită
dintr-o faţă de masă sau un prosop, o găleată cu apă, la toarta ei legându-se un colac, în
găleată se pun o lumânare şi bani „că-i plătită puntea şi reprezintă vămile.” În ziua
înmormântării preotul oficiază o parte din prohod în casă, iar apoi mortul este scos de către
nepoţi, cu picioarele înainte. Afară, când se ajunge la punţile, care sunt aşezate în rând, se
aşază sicriul pe două scaune sau două băncuţe, după care se rostesc rugăciuni. La scoaterea
mortului din casă se închide uşa de la intrarea în casă de trei ori şi se trânteşte pentru a
împiedica revenirea mortului acasă, prefăcut în strigoi. Dacă cineva este stăpânit de
sentimentul de teamă, ca să-i treacă frica se uită prin sită. Sita este unul din simbolurile
separaţiei. Este instrumentul alegerii şi martorul unei conştiinţe exigente. (Chevalier,
Gheerbrant, 1993: 230-231). După scoaterea mortului o femeie apropiată familiei
defunctului rămâne în casă, aşază laviţa, masa sau scaunele pe care a fost aşezat sicriul în
poziţie culcată şi curăţă locul cu mătura. Apoi strânge doliul de afară de deasupra uşii de la
intrare, iar acest însemn de doliu este dat pomană.
Când este pornită plecarea mortului, sicriul este trecut peste toate punţile şi peste
patul cu aşternut pregătit (pernă, plapumă, cuvertură, lenjerie, alături cu un vas cu mâncare,
o cană cu vin şi lumânare), mai înainte, pentru sufletul mortului, după care se porneşte către
biserică. După trecerea sicriului, punţile se dau pomană femeilor care vor însoţi convoiul
funebru până la biserică, iar patul cu aşternutul precum şi farfuria cu mâncare se dau la un
nepot. La cei care scot mortul din casă şi-l duc până la groapă li se prinde la umărul drept
sau pe braţ un prosop înfăşurat, care are într-un colţ legat cu nod, puşi bani. Prosoape cu
bani se prind la toate odoarele, care mai apoi le iau drept pomană cei care le duc. Convoiul
pleacă cu mortul după o rânduială îndătinată. În faţa convoiului merg cei care duc capetele,
crucea şi preotul, iar pe laturile sicriului merg cei cu odoarele, femeile cu punţile. Familia
merge în urma sicriului, la capul mortului. Când mortul este dus cu căruţa, ea se împodobeşte cu crengi de brad. Calul este împodobit cu struţuri de hârtie creponată. Căruţa
este învelită cu o cuvertură sau ţoluri alese. Pe măsură ce se înaintează cu mortul se aruncă
bani peste mulţime, rit cu o mito-simbolică aparte. „Se crede că cine poartă un ban de la
mort va fi sănătos, că banu’ îi dă sănătate.” Când se ajunge cu mortul la cruci de drum
convoiul se opreşte şi se citesc „stâlpii” de preot. Este limpede că răspântia de drumuri este
o răspântie a vieţii. Drumul mortului către cimitir ocazionează oficierea mai multor
prescripţii ritualice. „Când se trece cu sicriul pe lângă casa unui membru din familia
decedatului se deschide poarta „căci se crede că sufletul mortului intră în gospodărie pentru
ultima dată”, ceea ce ne evidenţiază rolul spiţei de neam în cadrul obiceiurilor de
înmormântare. Pe parcursul drumului se fac cele douăsprezece opriri, însoţite de citirea
stâlpilor şi aruncarea de bani peste mulţime, având funcţia de ofrandă rituală.
La biserică se oficiază prohodul, iar la sfârşit se face sărutarea mortului, cea de pe
urmă. I se sărută mâna sau pe frunte, apoi icoana şi se rosteşte „rămas bun”, mai întâi cei
din familie, apoi ceilalţi prezenţi în biserică. Se sting lumânările, dacă a mai rămas ceva
din toiag se pune în sicriu, capetele rămân în biserică şi sicriul este scos afară şi dus pe
umeri la groapă. Aici se aşază pe două bile, mortului i se dezleagă legăturile de la picioare,
bărbie, dacă este bărbat i se pune căciula pe cap, şi este acoperit cu pânza de ochi, care se
rupe la faţă, în dreptul gurii. Preotul citeşte dezlegarea, după care sicriul este slobozit cu
funiile de către gropari. Preotul pecetluieşte groapa în cele patru laturi cu semnul crucii,
aruncă pământ şi cenuşa din cădelniţă şi stropeşte mortul cu vinul slujit în cruce. Groparii
aşază capacul sicriului, îl prind în cuie, apoi cei care sunt prezenţi la groapă aruncă câte o
mână de pământ peste sicriu „de rămas bun”. Coliva şi vinul care au fost slujite la groapă,
la capul mortului, se împart la cei care l-au condus pe ultimul drum.
Ritualul datului pomenii, peste groapă, gropaşilor are o semnificaţie mito-simbolică
aparte. Unui gropaş i se dă o găină, o farfurie cu mâncare şi o găleată cu apă şi lumânare,
iar celuilalt un cocoş, farfurie cu mâncare şi o găleată cu apă şi lumânare. Ritualul semnifică
o trecere a ofrandei sacre în lumea transcedentală. Găina este o pasăre psihopompă. Este
prezentă aici ideea că sufletul poate sălăşlui în pasăre, care este atestată în toate culturile
primitive. (Eliade, 1969: 48). Şi Ivan Evseev subliniază că găina este un animal psihopomp,
călăuza sufletului mortului pe lumea de dincolo. (Evseev, 1998: 150). Cocoşul capătă
importanţă în contextul pomenii deoarece întruchipează lumina, cu toate valenţele ei
cosmice şi spirituale. În Grecia antică el este atributul zeilor solari (Apollo). În simbolica
creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa supremă ce vin de la Dumnezeu. El apare
totodată ca o emblemă a lui Iisus Hristos. (Evseev, 1998: 89-90). Mâncarea dată peste
groapă reprezintă şi ea trecerea în lumea transcedentală a ofrandei sacre şi este în strânsă
legătură cu continuarea vieţii. La gropari li se dă şi un pahar cu vin.
La căpătâiul mortului, alături de cruce, se obişnuia mai înainte plantarea unui pom
fructifer, mai ales prun, care simbolizează pomul vieţii. La cei tineri se planta un brăduţ,
simbol al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Mormântul este îngrijit de cei
rămaşi în viaţă, din familie, de-a lungul timpului, prin plantarea de flori sau alte plante
perene. Mai recent se confecţionează rame din beton, gard din fier forjat sau cripte după model orăşenesc. Mai demult se lucrau cruci de piatră, valea Slănicului fiind un cunoscut
centru de prelucrarea pietrei, lucrătorii din satele Cerdac şi Cireşoaia apreciind piatra din
carierele existente ca fiind foarte potrivită pentru asemenea obiecte de cult, aceste cruci
rezistând şi până în zilele noastre. Acum, după trecerea unui număr de ani, crucile de lemn
sunt înlocuite cu cruci de beton, fier sau marmură, cumpărate din târguri.
După înhumare participanţii se întorc la casa defunctului, pentru masa rituală de
pomană. După ce ajung, se spală cu apă rece pe mâini şi se șterg cu un prosop. Masa de
pomană cuprinde supă de pasăre cu tăieţei sau o ciorbă, pilaf cu friptură de pasăre şi sarmale.
Mai recent şi aperitiv. Dacă este în post se pregătesc mâncăruri de post: sarmale de post,
mâncare de fasole de post, pilaf cu ciuperci sau măsline. Pomenire se face la trei zile, când
se duc la biserică ceea ce se dă de pe capete: un colac ceremonial în S, un jug sau un colac
în X, cu colivă şi vin, pe care preotul le sfinţeşte. Ele se împart apoi la lumea prezentă.
Dacă înmormântarea a avut loc între Paşti şi Înălţare, atunci se duc, în locul colivii, pască
şi ouă roşii.
După înmormântare, trei zile, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, merg femeile
din familia defunctului şi tămâiază mormântul înconjurându-l de trei ori, aprind lumânări
şi zic rugăciuni. După trei dimineţi, o femeie din sat mai în vârstă tămâiază mormântul timp
de patruzeci de zile, cât durează şi „izvorul de apă”. Izvorul de apă este un rit răspândit în
Moldova, iar în spaţiul investigat de către noi se păstrează şi astăzi. Femeia destinată cară
apă, din ziua în care a murit, în trei locuri, la două gospodării, care sunt recomandate de
familia mortului, de regulă, cu oameni mai săraci, neajutoraţi şi, acasă, în gospodăria ei.
Apa o cară o femeie văduvă, singură, în fiecare zi, câte două găleţi „de unde ştie că i-o
plăcut mortului să beie apă”, timp de patruzeci de zile. Când „se ridică panaghia”, la
patruzeci de zile, familia mai pregăteşte şi duce la mormânt şi găleţi noi, farfurii cu mâncare,
căni cu vin şi prosoape pentru femeia care a cărat apa, dar şi pentru cele care au primit
izvorul de apă. Preotul le slujeşte la mormânt, apoi dacă persoanele numite sunt prezente li
se dau de pomană în cimitir, dacă nu se merge acasă, la fiecare. Când se primeşte, se zice
„bodaproste, să fie pentru sufletul lui …” . Celei care a cărat apa i se plăteşte şi o sumă de
bani la „slobozirea izvorului”. Cealaltă care a tămâiat mormântul timp de patruzeci de zile
este plătită numai cu bani.
În privinţa pomenii cu apă, este prezentă şi aici o transgresare a apei din lumea
terestră în cea extraterestră. Desigur ritul îndeplineşte şi funcţia de purificare. Lucia Berdan,
vorbind de prezenţa apei în riturile de înmormântare, susţine că ea precede creaţia,
simbolizează puritatea. Contactul cu apa comportă întotdeauna o regenerare. (Berdan, 1999:
207). Aşa cum arată cercetările, prosopul simbolizează puntea de trecere spre lumea de
dincolo. (Berdan, 1999: 201). De aici prezenţa frecventă a lui în întreg ceremonialul
funebru. De asemenea tămâierea mormântului comportă purificarea, dar să nu uităm că ea
ţine de straturi mai vechi precreştine, când era folosită pentru gonirea spiritelor.
La patruzeci de zile se crede că sufletul mortului se ridică şi pleacă în pelerinaj,
apoi se urcă la cer. Acum se face „panaghia”. Se face un colac înfundat, colivă şi pachete
cu hainele mortului care mai înainte „se curăţă că nu trebuie să fie noi”. Hainele se tămâiază şi sunt slujite de preot, apoi se dau pomană la cine stabileşte familia. Acum, familia face
pomană pentru sufletul celui dispărut.
Pentru cei care au murit între un Paşti şi altul se oficiază „Purtările”, adică, în Postul
Mare care precede Paştile care urmează, se face o prescură, care împreună cu o farfurie de
mâncare şi o sticlă cu vin, se duc la biserică, în toate sâmbetele din post când se face
pomenire şi sunt slujite de preot. Se dau de pomană. La sfârşit se face de pomană o farfurie
cu colivă, un prosop şi ceaşcă cu vin.
Trebuie menţionat că „cei care nu au murit de moarte bună se îngroapă la marginea
cimitirului. După un an este prohodit sinucigaşul.”
Ceremonialul funebru în spaţiul investigat se individualizează prin complexitate,
marcată de o serie de rituri, acte ceremonial-rituale, elemente etnografice, care ne
evidenţiază bogăţia vieţii spirituale şi şederea statornică a locuitorilor pe aceste meleaguri.

Note:
Berdan, Lucia, Faţetele destinului, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, 1991.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. III, Bucureşti,
Editura Artemis, 1993.
Eliade, Mircea, Le mythe de l’eternele retour, Paris, 1969.
Evseev, Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara,
Editura Amarcord, 1998.
Pop, Laura, Interferenţe culturale în obiceiurile funerare din judeţul Mureş
(Sec. XIX-XX), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013.
Suliţeanu, Ghizela, Elemente de continuitate etnologică ale culturii neolitice Cucuteni-
Băiceni la poporul român, în: Revista de Etnografie şi Folclor, Tom III, Nr. 1, 1988.
Vasilescu, Virgil, Simboluri patrimoniale, Bucureşti, Editura Nova, 1997.
Performeri:
Ionel-Gavrilă Ana, 59 ani, Slănic Moldova (Cerdac), august 2011.
Gavrilă Eugenia, 56 ani, Slănic Moldova (Cerdac), august 2011.
Botezatu Elena, 79 ani, Slănic Moldova (Cerdac), octombrie 2011.