Imaginar urban central-european

Sociologia literară capătă, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XX, un rol tot mai credibil în reconstituirea, pe cale artisticlivrescă, a unui timp şi a unui loc. Parte a imagologiei literare, ea devine fundal al desfăşurărilor narative ce reflectă adesea, implicit, transformările de la diverse niveluri ale peisajului social. Autorul român Alexandru Ivasiuc reconstituie – în romanele Păsările şi Apa – un topos al unei perioade din urbanul românesc de frontieră din perioada industrializării României. Urbanizarea nu este un proces autonom, ci unul corelat cu schimbări sociale, economice, politice – specificul culturii urbane industriale româneşti (şi ale întregului fost bloc comunist european) fiind puternic condiţionat de către cel de-al treilea factor. Transformarea structurilor profesionale şi sociale, tipică acestui tip de cultură, multiplicarea posibilităţilor de alegere a relaţiilor, valorilor şi a informaţiilor, autonomia individuală, oraşul care ar trebui să ofere o mai mare libertate personală în raport cu ruralul – deşi trăsături ale urbanizării, sunt limitate de factorul politic, ce inhibă avantajele urbane privitoare la libertatea personală. O formă de alienare este prelungirea ruralului în noul tip de urban industrial prin înşişi protagoniştii ei, care schimbă cutumele rurale cu cele ideologice, înlocuind anumite tipuri de constrângere cu altele.

The literary sociology acquires, beginning with the second half of the twentieth century, an increasingly credible role in the reconstitution of the artistic-bookish, from a time and a place. Part of literary imagology, it becomes the background of narrative expositions which reflect the often implicit conversions from various levels of the social landscape. The Romanian writer Alexandru Ivasiuc reconstructs – in the novels The Water and The Birds – a topos of a Romanian border from urban during the period of industrialization. Urbanization is not a stand-alone process, but one linked with changes in social, economic, political, urban industrial culture-specificity of Romanian (and of the entire ex-Communist bloc European) is strongly conditioned by the third factor. Transforming professional and social structures, typical for this type of culture, multiplying possibilities of choice of relationships, values and information, individual autonomy, the city that should provide greater personal freedom in relation to the rural- although features of urbanization – all are limited to the political factor, which inhibits the advantages concerning urban personal liberty. A form of alienation is the extension of the motherland in the new  urban industrial type by them, the protagonists changing the rural customs with ideological ones, replacing the constraint types.

Descriere

Imaginar urban central-european

Odată cu cea de-a doua jumătate a secolului XX, imagologia literară capătă un rol important în investigarea diverselor tipuri de societate, devenind parte a sociologiei literare, cu dimensiuni antropologice, confirmate de Şcoala de la Konstanz. Chiar dacă ea este o formă de cunoaştere artistică, lipsită de criteriile aşa-zis obiective ale ştiinţei, literatura „pune în mişcare aparatul de interpretare simbolică, capacitatea  de asociere, ale cărei mişcări, repercusiuni, unde de şoc se propagă mult timp după contactul iniţial; ea o face prin utilizarea evocatoare a cuvintelor şi prin recursul la istorii, la exemple, la cazuri particulare” (Todorov, 2009: 11). Aşadar beletristica, mai capabilă a exprima viaţa decât traducerile diverselor forme de cunoaştere ştiinţifică, evocă timpuri şi spaţii, tipologii gata formate ori în devenire, prin care coagulează şi păstrează imagini dinamice, aproape totdeauna prinse în diverse tipuri de raport ale lui Eu cu Celălalt. Depăşind stadiul de simplu  decor în literatură odată cu Rousseau şi teoriile sale despre civilizaţie, în secolul XIX oraşul este deja, în vestul european, acolo unde Revoluţia industrială era în plină desfăşurare, un topos preferat. Abia în secolul XX oraşul (în plină industrializare ori gata industrializat) devine discurs narativ şi în Europa Centrală şi de Est. El este parte importantă a configurării  spaţiului asumat şi modificat social, care „defineşte identitatea subiectului: individul se caută şi se construieşte în periplurile sale politice, personale, estetice (oraşul este un semn  al civismului-agora sau al esteticului: oraşul-peisaj, oraşul-palimpsest sau loc al memoriei)” (Rovenţa-Frumuşani, 1999: 207), devenind formă de comunicare într-un spaţiu simbolic. Romanele lui Alexandru Ivasiuc, Păsările (1970) şi Apa (1973) – romane social-politice cu elemente istorice, reconstituie perioada postbelică, de tranziţie, apoi în mare parte pe cea stalinistă, dintr-un  orăşel de graniţă al Europei Centrale, aflat în nord-vestul României, autorul însuşi fiind născut în Sighetul Maramaţiei. Aparţinând unei vechi familii maramureşene, şi-a mărturisit intenţia balzaciană de a reconstitui cronica familiei sale; cele două romane sunt, de fapt, părţi ale acestei istorii familiale, dominate de autoritatea paternă a şefului familiei, în care familia (în acest caz, familia Dunca) funcționează după legi tribale mutate din spaţiul rural în spaţiul urban, schimbând un decor cu altul, fără mari mutaţii la nivel de cutume şi în care problema libertăţii individuale este dublu inhibată: pe de o parte, de noua ideologie comunistă în ascensiune, iar pe de alta, de mentalitatea arhaică a familiei, altfel implicată socio-istoric în devenirea locului, ca orice mare familie transilvăneană. Liviu Dunca, apoi Paul Dunca, protagoniştii celor două romane, nu se vor putea sustrage decât superficial celor două tipuri de presiune. Oraşul lui Ivasiuc este ceea ce antropologul american E. T. Hall numeşte „urban village” – cartierele muncitoreşti, dar şi cele ale „lumii bune”, organizate după sistemul rural, sistemele şi subsistemele oraşelor din a doua jumătate a secolului XX fiind deocamdată străine acestei zone. Dacă în romanul Păsările peisajul industrial în devenire al toposului urban este un adevărat actant, care structurează şi restructurează energii, în Apa urbanul este fundal cu funcţie ordonatoare, „oglindind în mic, la nivelul unui oraş românesc de provincie, incertitudinea pentru ca apoi să devină cronica instaurării unei noi ordini, impuse în plan moral de atitudinea populaţiei şi în plan administrativ de operativitatea-model a trimisului «de la centru »” (I. B. Lefter, 1987: 8). Deşi literatura română a abordat relativ târziu în raport cu literatura europeană occidentală tema oraşului, în secolul XX, odată cu citadinizarea unui procent mult mai mare de populaţie în raport cu secolele anterioare, oraşul este absorbit livresc în toate nuanţele sale. Vorbind despre studiul din perspectivă antropologică al comunităţilor umane, Tzvetan Todorov afirma: „Antropologia, aşa cum se practică în mod curent astăzi, nu este niciodată «generală»: ea are drept obiect societăţile particulare sau cultura lor” (Todorov, 2009: 7). Cultura urbană se manifestă diferit, în funcţie de istoricul parcurs dinspre rural spre urban, amestecul acestor spaţii fiind o caracteristică a perioadei de început a urbanizării, care se poate menţine un timp mai scurt ori mai lung, durată dependentă de rezistenţa vechii mentalităţi transpusă din rural în urban, dar şi de succesul pârghiilor prin care se realizează urbanizarea.
Întoarcerea personajului principal, Liviu Dunca, din romanul Apa, în oraşul natal după 20 de ani de absenţă, este una balzaciană, în care expresia peisajului construit este tipică pentru oraşele din Mitteleuropa, cu ziduri protectoare, aparent reci, dar primitoare în interior; casa, aşa cum şi-o amintea, era „construită sub formă de winklu, cu grădina bine străjuită de privirile curioase dinafară, intrarea se făcea printr-un fel de boltă, unde trăsurile huruiau greu şi, după ce ieşeai din întunecimea ei,[…] se deschidea perspectiva curţii  plantată cu tufe lucioase de buxuşi, ronduri de flori cu pitici pierduţi printre ele, tufe înalte de trandafiri şi desişuri de liliac. Bogăţia vegetală, faţă de ariditatea clădirii şi întunericul bolţii, produceau un efect de contrast găsit de mult de către inventatorul caselor burgheze din secolul trecut. Asemenea case se găseau pe câte o stradă din fiecare oraş din Transilvania, Ungaria, Boemia, Styria, Carinthia şi Carniolia, Austria şi Palatinat, adică în ceea ce merită pe deplin numele de Mittel-Europa, nici chiar Apus, dar în niciun caz chiar
Răsărit” (Ivasiuc, 1977: 11). Un spaţiu geocultural este marcat prin elementul de civilizaţie unitar al arhitecturii – loc în care s-a dezvoltat o burghezie prosperă, activă, care a facilitat dezvoltarea urbană, o clasă de mijloc, mediind între mâna de lucru rurală, în devenire proletară şi capitalul aristocraţiei. Casa face parte din spaţiul proxemic (cf. E. T. Hall) şi este o cucerire urbană definitivă prin inserţia umanului într-un spaţiu natural. Cea din amintirea lui nu se suprapune cu realitatea actuală, degradarea, lipsa de preocupare pentru estetic este expresia noii lumi instaurate imediat după cel de-al doilea război mondial, când în peisajul construit funcţionalul se substituie preocupării pentru estetic, dar şi vechile clădiri, construite după alte criterii, cunosc o transformare în acelaşi sens: „Poarta grea a casei era larg deschisă, curtea nu mai avea aceleaşi flori şi de-a lungul ei se lăfăia o frânghie lungă, pe care erau agăţate rufe” (Ivasiuc, 1977: 12). Unchiul regăsit, Andrei, umbra măreţiei familiei, încearcă să-l imite pe bătrânul Dunca, şeful clanului, dar îi lipseşte vocaţia de lider, mimând cutume de dragul propriului său confort. Casa doctorului Ilea, cândva etalon de prosperitate şi bun gust, suferă aceeaşi prăbuşire, în concordanţă cu mutaţiile sociale dizolvante şi uniformizatoare, care nu conservă peisajul urban vechi, personalizat, aşteptând măcinarea lui, umbrit de noile clădiri în a căror construcţie locatarul nu are niciun cuvânt de spus. Peisaj urban şi ideologie, materie şi concept reconstruiesc mutilând: „Un gard era aplecat într-o rână, înspre stradă […]. Un geam era bătut în scânduri groase, cu două lanţuri puse în cruce, să-l consolideze, şi asta însemna ceva precis, o închidere şi o suferinţă” (Ivasiuc, 1977: 57). Odată cu prosperitatea noii nomenclaturi politico-administrative, austeritatea de început se transformă într-un nou tip de burghezie care o imită pe cea abia anihilată. Rând pe rând, Margareta Vinea, fiica doctorului Ilea, directorul spitalului din oraş, se simte în noua casă, alături de soţul ei, Dumitru Vinea, directorul general al unei mari uzine locale, ca în vechea-i casă încărcată de mobile şi covoare preţioase, de argintărie grea, de tablouri, – a aceluiaşi spaţiu urban, dar a altui timp politico-istoric. Ea îşi prelungeşte lin un anumit tip de existenţă urbană, familiară, pe când el trăieşte, zi de zi, tensiunea adaptării – eşuată – la spaţiul urban. Există, la nivelul vechilor şi noilor elite, o oarecare continuitate în aspiraţiile urbanistice şi urbane, aşa cum şi casele paupere, de la marginea oraşelor, nu se schimbă spectaculos odată cu epoca; faliile sociale rămân, chiar se consolidează, dar altfel exprimate.
Locuinţa Victoriei Popa, directoarea adjunctă a fabricii, este reprezentativă pentru noua populaţie urbană, dar şi pentru ea însăşi, cumulând etapele devenirii ei; în micul apartament situat într-un bloc nou „se ciocneau trei influenţe nesudate bine, ce reflectau viaţa şi evoluţia Victoriţei. O scoarţă ce se întindea de pe perete asupra unei canapele, în dungi roşii şi galben aprins, ca şi un covor subţire şi zgrunţuros, pomeneau de originea Victoriţei dintr-un cartier de margine, unde casele mai păstrează urme ale satului, deşi sunt altfel aranjate, e o altă dispoziţie a obiectelor mai numeroase şi mai înzorzonate” (Ibidem, p. 159). A doua influenţă era cea a mobilierului standardizat, „tipic comlemn, aşa cum pot fi văzute în magazinele de mobile pentru locuinţele model” (Ibidem, p. 161), alături de o imitaţie de covor oriental. Iar din căsătoria ei trecută cu un mult mai vârstnic inginer din vechiul regim politic, specialist respectat, a rămas un scrin elegant „din lemn gălbui, patinat de vârstă, cu încrustaţii metalice” (Ibidem, p. 162) şi un balansoar. La scară mai mare, interiorul locuinţei ei este reprezentativ pentru toposul urban în care locuieşte – macrosocialul se reflectă în microsocial. Puţinele cartiere ale „notabililor”, cum numeşte autorul vechea populaţie urbană înstărită, au elemente de peisaj urbanistic solid, elegant, autentic, dar acum sunt înghiţite de noile cartiere proletare tipizate, în care spaţiul pus la dispoziţie este minim şi care înlocuieşte total esteticul cu funcţionalul. Alături de acestea, diverse prelungiri şi metamorfozări ale ruralului creează un tip special de topos urban, caracteristic oraşelor industrializate şi extinse rapid, generând un tip de aculturaţie, care se
va amplifica şi diversifica, dar nu până la a distruge urzeala conservatoare a spaţiului respectiv. Cartierul în care locuieşte familia uneia dintre victimele accidentului de la uzină, Dandu, este specific unei semantici generale bazată pe repetitivitate în toate articulaţiile ei, atât în plan material, urbanistic, cât şi spiritual: „Adresa căutată era într-unul din cartierele de blocuri noi, nu departe de uzină, unde nu te poţi descurca dacă nu întrebi la fiecare pas pe cineva, străzi fără nume, blocuri cu numere şi cifre, toate semănând între ele, unde eşti  menit să te învârţi în cerc, să te rătăceşti, să baţi la uşi străine şi asemănătoare” (Ibidem,
p. 197) – într-o aparentă ordine generatoare de haos prin lipsa individualizării.
Noul oraş al anilor 1945-1946 era unul al crizelor morale profunde, al anulării vechilor valori, un spaţiu în derivă, pentru că „acelaşi semnificant spaţial are lecturi diferite în culturi diferite” (Rovenţa-Frumuşani, 1999: 219). În romanul Apa, Ion Lumei, zis Piticu, ia în posesie vechea casă părăginită a baronului Grödl, o cumpără de la fiica acestuia, amintindu-şi că felul în care baronul a făcut avere şi şi-a cumpărat titlul a fost unul îndoielnic, noul statut căpătând lustru prin gustul pentru lux al tinerei sale soţii, „dezvoltându-se după lupta sa dură de acaparare a pădurilor şi subsolului acestui colţ de imperiu” (Ivasiuc, 1987: 42); gestul contrabandistului de a se instala în casa baronului se înscrie într-o continuitate în care el devine baron al vremurilor noi şi simbol al schimbării. Preferinţa pentru un anumit tip de material caracterizează epoci şi  clase sociale; a-l cultiva într-un fel sau altul înseamnă a-ţi asuma un anumit tip de identitate: „Un şir de saloane şi salonaşe cu pereţi tapisaţi, o profuziune de metal, candelabre şi lămpi de bronz, mânere grele de bronz, statuete de metal străjuind în colţuri camerele, întruchipând cavaleri de bronz, chinezi şi japonezi de bronz, înţelepţi de metal cu faţa greoaie şi grosolană. Tone de metal pretutindeni, pe care burghezia în ascensiune îl iubea, aşa cum vechii greci au iubit marmura, metal menit să arate, fără subtilităţi şi ocolişuri, sursa acestor averi, marea civilizaţie de metal pe care o dezlănţuia burghezia” (Ivasiuc, 1987: 43). Orăşelul de frontieră îşi schimbă identitatea temporar prin cele câteva mii de foşti prizonieri care îşi caută un rost ori drumul spre casă, dar care fac parte, totuşi, din peisajul oraşului. Datorită lor, „Dunca învaţă de foarte tânăr că lumea este foarte variată şi foarte puţin ordonată şi că valoarea lucrurilor nu este absolută” (Ivasiuc, 1987: 95). Fosta piaţă a oraşului devine bazar în care se aude vorbind româna, germana, maghiara, ucraineana, italiana. Oraşul este acelaşi amestec de rural şi urban, al centrului în care funcţionarii, meseriaşii, ţăranii cu desagi lunecă circulă în sănii trase de cai, automobilele fiind rare. Există un fel de continuitate a  toposului ante- şi postbelic: „În poarta curţii Kahan, unde înainte de război evreii galiţieni cu scufe şi caftane mânuiau pe mese simple, grosolane, de brad, fişicuri de lire sterline, coroane ceheşti, dolari şi guldeni olandezi, ca pe un Lombard Street al veacului al XV-lea, privind cu coada ochiului ivirea primului cavaler ameninţător, care să culeagă cu mânerul spadei aurul expus schimbării, stătea urmaşul acelor oameni, domnul Vogel Armin. Nu purta caftan, nici calotă neagră […] Îmbrăcat într-o scurtă de piele, cu cizme bürger roşii, ca toţi oamenii întreprinzători, prosper şi sigur pe sine, îşi strângea, între dinţii puternici, o pipă scurtă şi dreaptă, autentic englezească. Era un businessman occidental, care putea oricând, după ce-şi vizita antreprizele, în costum de supraveghetor de lucrări […] să se schimbe într-un elegant smoking şi cu aceeaşi siguranţă să intre într-un club select” (Ibidem, p. 133). Agent al schimbării, al modernizării de cele mai multe ori, urmaşul strămoşilor săi coabitează cu celelalte naţii de câteva secole în orăşelul de graniţă. Alături de sinagogă, biserici ortodoxe şi catolice, licee laice şi confesionale (liceul reformat) – reconstituie, fie şi parţial, o istorie: „asimilarea cronotopului istoric real în literatură a decurs în mod complicat şi intermitent: au fost valorificate anumite laturi ale cronotopului, accesibile în condiţiile istorice respective, au fost elaborate numai anumite forme ale reflectării artistice a cronotopului real” (Bahtin, 1982: 295), pentru că literatura e o formă personalizată, fragmentară – însă cu atât mai vie – a refacerii şi conservării unui anumit timp şi loc. Sediul P.C.R. se afla în fosta casă a unui farmacist refugiat în Germania şi reprezintă perioada de prosperitate interbelică a oraşului „cu vile mici şi cochete, […] cu olane roşii, turnuleţe, grădini îngrijite ce le despărţeau de gardurile de fier forjat cu porţi înalte şi vesele” (Ivasiuc, 1987: 153); alături de aceste puţine cartiere privilegiate, sunt presărate cele alcătuite din case mici, ţărăneşti, luminate cu lămpi de gaze, locuri neelectrificate, ca majoritatea periferiei. Resturile de mobilier păstrat – bufet înalt, masă masivă, tapet înflorat acoperit pe alocuri cu pânză roşie – erau amestecate cu birouri şi scaune noi, urâte, dar funcţionale, interior simbolic pentru peisajul socio-uman al vremii. Tot la nivel simbolic funcţionează şi schimbarea numelui unei străzi: „strada Vântului, devenită Regina Maria, apoi timp de patru ani, 1940-1944, sub ocupaţia horthystă Hitler Adolf utca, acum din nou Regina Maria, în curând se va numi Mareşal Tolbuhin şi ceva mai târziu 8 Mai, stradă mărginită de salcâmi rotaţi, cu solide case burgheze clădite în veacul trecut de către «gentry», cumpărate după 1918 de avocaţi, medici şi ofiţeri superiori români” (Ibidem, p. 272). Imperii, istorii, epoci metamorfozând orăşelul mai curând la nivel superficial, material, şi mai puţin la nivel de mentalitate. Spaţiul urban impune o nouă filozofie a istoriei, condiţionată de dinamism: „Oraşul este un spaţiu care are vocaţia distribuirii şi transferului de sensuri şi de valori, graţie unui schimb continuu. Individul, societatea şi istoria, poli corelativi, formează […] un sistem determinist” (Prus, 2009: 78) cu rezultate diferite, în funcţie de natura factorilor sistemului.
În Occident, societatea postbelică traduce literar dislocări produse de consecinţele războiului; în România situaţia generală europeană postbelică se complică cu un nou tip de ideologie, cu instaurarea comunismului şi introducerea industrializării accelerate, nu de puţine ori forţate din dorinţa de a recupera „handicapurile” unei societăţi puternic ruralizate. Industrializarea este strâns legată de ideea de modernitate, care „operează într-un câmp de tensiune fixat între tradiţie şi inovaţie, conservare şi reînnoire. Succesul modernităţii se  bazează pe faptul că se plasează sub semnul metamorfozei. Modernitatea se asociază cu epoca transformărilor fundamentale, care presupune o schimbare de paradigmă în sferele activităţii spirituale şi materiale” (Prus, 2009: 76). Devenită nou mit urban, industrializarea accelerează proiecţiile multiple ale eului, fragmentarizându-l, pentru că noile imperative ale sistemului industrial generează polifonia.
Un micropeisaj industrial – ca cel al unei fabrici, al unei uzine – se bazează pe mitul puterii, creat la intersecţia dintre factorul politic şi cel profesional-administrativ; pârghiile acestor factori sunt folosite ca mijloace de represiune care se subordonează voinţei unui lider puternic. Directorul Vinea este un spirit tutelar, de factură patriarhală, care-şi transferă competenţele tribului familial în plan public, profesional: „În zece ani, de când conduce uzina, toţi, dar absolut toţi, au trecut prin mâna lui, el i-a ales, îi sunt îndatoraţi”, propunându-şi să-l „lucreze” pe rivalul rebel Domide „în birou [politic], şi în consiliu, şi la minister” (Ivasiuc, 1977: 95-96). Se consideră unicul transmiţător al informaţiilor spre toate tipurile de foruri ierarhice superioare; urbanul industrializat repetă structura arhaico-tribală, în care directorul Vinea (căruia în uzină i se spunea „bătrânul” datorită experienţei sale şi vechimii în uzină, încă de la fondarea ei) şi bătrânul avocat Dunca se suprapun ca arhetip mental-comportamental în acelaşi spaţiu, în segmente temporale succesive; pentru el, lumea era „o piramidă, totul era supus acestui principiu de organizare, ce era sus (unde era el) trebuia să se repete şi jos. Un atelier repeta uzina, după cum uzina repeta şi ea alte structuri superioare, până sus de tot” (Ivasiuc, 1977: 97). Literatura preia, având drept solidă canava cronotopul, imagini ale devenirii sociale în care indivizii, de cele mai multe ori, îşi schimbă comportamentul ancestral doar la nivel formal, generat de un anumit tip de peisaj social: „Cronotopul, ca o categorie a formei şi conţinutului, determină (într-o măsură considerabilă) şi imaginea omului în literatură; această imagine este întotdeauna  esenţialmente cronotopică” (Bahtin, 1982: 295). Pentru Vinea, „conducerea unei colectivităţi, fie ea şi industrială, era intim legată prin mii de fibre, de puterea bărbatului asupra femeii, ca şi asupra unei întregi familii” (Ibidem, p. 192), dezvăluind o mentalitate incapabilă de a face diferenţa între spaţiul public şi spaţiul privat, mereu pândită de teama fragmentării dacă ar fi scoasă din cutumele ştiute şi transferate societăţii industriale dintr-un anumit timp şi loc.

Nucleul tribal repetitiv alternează cu cel militar: „Era înconjurat cu un respect deosebit, aproape milităresc şi deseori el concepea uzina ca pe o unitate militară” (Ivasiuc, 1977: 112), atitudine ce îi conferă o securitate interioară şi exterioară în raport cu oamenii şi cu maşinăriile noi pentru ei. Microuniversul industrial este îmblânzit; în curtea administraţiei este amenajat un mic parc „cu ronduri de flori roşii şi simple, flori de ţară, ridicate în mijlocul ierbii tunse şi stropite de o stropitoare cu jet rotativ […] Vreo doi ingineri şi vreo trei maiştri îmbrăcaţi în salopete albastre curate (maiştrii) sau în halate cenuşii (inginerii) se opriră şi întrerupseră discuţiile. Când trecu pe lângă ei se auzi aproape în cor un: «să trăiţi» folosit cu aceeaşi tonalitate şi de maiştri, şi de ingineri. […] Servilismul purta masca unei mari şi precise simplităţi, a unor raporturi bine definite” (Ibidem, p. 112-113). Disciplina militară trebuie să suplinească o pregătire profesională adesea precară, dat fiind faptul că tradiţia proletariatului nu este veche într-un astfel de spaţiu preponderent agrar, în care lucrătorul agricol s-a convertit repede în muncitor în domeniul industrial. Inginerul Petrescu îndrăzneşte să facă referiri la precaritatea calificării unor oameni care au primit pe mână utilaje foarte scumpe, dar este repede admonestat de către director, iar observaţia – minimalizată, dovedind că ştie tot ce se întâmplă în secţii, nu atât din preocupare profesională, cât pentru a-şi reconfirma, mereu, calitatea de despot modern. Recomandările sale ţineau de sfera banalului, limbajul stereotip se referea la economie, disciplină, muncă, supraveghere atentă, lăsând specialiştilor sfaturile de specialitate, pe care el însuşi nu le asculta întotdeauna, fapt ce va provoca, la un moment dat, un accident de muncă grav, care va însemna sfârşitul carierei sale. Destinul său era legat de cel al uzinei, construite sub ochii lui: „Apoi urcă scările mari (ceruse proiectantului, când se construise noua clădire a administraţiei, clădire modernă, luminoasă, cu multe geamuri, aspect tipic pentru arhitectura anilor 60, să facă aceste scări spaţioase, largi şi impozante) şi intră pe poarta deschisă de portarul cu aspect de subofiţer vechi, «tata companiei», care îl salută în cea mai perfectă poziţie de drepţi. […] uzina nu mergea prost sub conducerea lui, e drept, primind imense investiţii, ea crescuse şi toţi fără excepţie erau mândri de acest lucru” (Ibidem, p. 114-115). Preocuparea anilor ‘60-’70 pentru investiţii industriale în toate zonele ţării a creat o nouă clasă socială, alcătuită în pripă şi mutată din rural în urban, continuând, măcar încă o generaţie, cutumele rurale în ceea ce E. T. Hall numeşte „the urban village” – „satul urban”.Lumea fabricilor şi a uzinelor era concepută ca un sistem de vase comunicante, în care neonorarea la timp a unui contract ducea la încetinirea activităţii altor sectoare ori a altor fabrici.
Evoluţia industrializării constituie mijloc de luptă pentru putere: necesitatea introducerii unor tehnici noi, cu tot jargonul pe care îl implică, este intuit de inginerul Mateescu: „Să nu te înşele termenii tehnici pe care i-ai auzit, asupra cărora te-ai concentrat”, sesizând capacitatea de manipulare a lui Domide prin acest tip de limbaj de specialitate: „Când a vorbit Domide, tânăr, entuziast, folosind nu frazele ştiute, ci cuvintele aranjate într-un fel nou, şocante, neobişnuite” (Ibidem, p. 141), el reuşeşte să transforme adunarea într-o masă care i se supune şi-l votează. Acelaşi vechi camarad din anii studenţiei îl pune faţă în faţă cu el însuşi, după momentul contestării poziţiei sale în uzină prin chiar alegerea lui Domide ca secretar al biroului de partid, iar nu pe omul susţinut de el: „Nu ştii cum să  conduci o uzină altfel decât prin strictă disciplină” (Ibidem, p. 145), însă motivaţia acestuia este lămuritoare pentru o întreagă generaţie şi pentru altele asemănătoare: „Un om ca mine, după ce trece printr-o revoluţie [instaurarea comunismului n.a.], urăşte reformele” (Ibidem p. 145). Ierarhia din care face parte îi dă sentimentul ordinii, al siguranţei, al sentimentului că lumea bulversată de revoluţie se consolidează. Negările şi contestările îl retrimit în haosul începutului, în momente trăite pe care acum le interpretează diferit: specialişti în diverse domenii de activitate, buni tehnicieni, sunt marginalizaţi brutal pentru lipsa de entuziasm cu care primesc noul regim politic; atunci „pentru Vinea ei erau nişte necunoscuţi din altă  rasă şi admirase cuvântul hotărât al delegatului centrului” (Ibidem, p. 146); acum, simţinduse ameninţat, înţelege altfel momente ale istoriei devenirii locului. Vestea accidentului mortal din uzină, ca urmare a ignorării avertismentelor specialiştilor privind necesitatea înlocuirii unui cazan gata să explodeze, este momentul care confirmă necesitatea schimbării, Vinea refuzând un timp să recunoască deciziile greşite pe care le-a luat şi care au subordonat omul maşinii industriale şi exigenţelor de partid: „Explodase unul dintre marile cazane ale acestei secţii-cheie a uzinei. E adevărat, era uzat şi se cereau multe reparaţii, dar planul era plan, ce să-i facă!” (Ibidem, p. 151). Cutumele cazone sunt ignorate, şocul morţii umanizează spaţiul prin invazia muncitorilor în salopete murdare în biroul său, a furgonetelor sanitare, a halatelor albe şi a pompierilor în spaţiul uzinei. Umanizarea continuă, până la un punct, prin Domide, care „nu era obsedat de tehnică” aşa cum părea prin discursurile lui, ci „de oamenii înghesuiţi asupra uneltelor, de strigătele lor concentrate din timpul şarjelor” (Ibidem, p. 321), poetizând un peisaj aspru, pe care îşi propune să îl  scoată din rutină. Relaţia cu uzina este alta, încă de la început, faţă de cea avută de Dumitru Vinea. În primul an de facultate, întâlnirea cu o mare uzină îi dă o stare de excitaţie, corpul îi tremură la vedea primei imagini alcătuită dintr-o macara uriaşă şi macaragiul suspendat în aer, totul capătă proporţii mitice: „Macaragiul, în cabina lui, era un simplu punct suspendat în aer, covârşit pe retina mea de piesa imensă, grea, un corp neînsemnat faţă de masa de metal” (Ibidem, p. 326). Desfăşurările utilajelor, materialitatea copleşitoare a peisajului industrial îl cucereşte şi pune în umbră toate cursurile teoretice cu care îşi făcuse iniţierea. Unul stăpâneşte uzina încă din prima zi, pe când celălalt se lasă fermecat de ea încă din prima zi, farmec ce germinează o pasiune străină celorlalţi, care intuiesc, la un moment dat, pericolul ce-l antrenează implicarea pasională, dincolo de simpla afecţiune pentru locul de muncă. Dincolo de nuanţe, atât Vinea, cât şi Domide sunt atraşi, capturaţi din sfera vieţii private în cea a vieţii profesionale, devenind, subtil, angrenaje ale unui spaţiu pe care nu-l mai conduc, ci de care sunt conduşi, pe care-l servesc.
Aşa cum în realismul şi în naturalismul beletristic al secolului XIX toposul material devenea adevărat personaj uman, părând a interacţiona cu indivizii, constructele complexe – uzine, fabrici, combinate – de tip industrial din literatura română a secolului XX devin mega-personaje în care fiinţa umană îşi pierde independenţa, individualitatea în reţeaua de intercondiţionări care leagă factorul profesional de cel politic, transformându-se într-o rotiţă permutabilă a unui sistem alienant. Şi totuşi, cu toată aparenţa exterioară de modernizare, cutumele tribale se păstrează şi în interiorul combinatului, repetând tipare antropologice dintotdeauna, transpuse în alt decor: inginerul Dumitru Vinea e directorul uzinei din orăşelul de frontieră, purtându-se în peisajul industrial apărut la mijlocul secolului XX cu aceeaşi autoritate de şef de clan pe care o avea bătrânul Dunca şi strămoşii săi; imaginarul tribal şi cel militar se întâlnesc la nivelul nucleului comun, paternalist, centrist în care concep lumea; dintotdeauna „oamenii sunt sfâşiaţi între aspiraţia lor la putere nelimitată, neîmpărţită cu ceilalţi, şi incapacitatea lor de a se dispensa de societate, rezultat al slăbiciunii lor” (Todorov, 2009: 18). Revolta mai tinerilor membri ai familiei Dunca în faţa autorităţii patriarhale este aceeaşi cu revolta tinerilor muncitori, activiști de partid şi ingineri împotriva lui Vinea, instrumentarul fiind diferit – câteva elemente centrifuge nesemnificative într-o lume esențialmente centripetă şi rămasă astfel până la început de secol XXI.

Romanul Apa aduce sugestii ale brutalităţii începuturilor industrializării în secolul XIX, când „s-a extins linia ferată şi a început noul negoţ prădător de păduri, minerale şi sare, şi s-a schimbat viaţa întregii regiuni”, pentru că baronul Grödl „construise vila după ce a construit gara, moara de sare, fabrica de cherestea şi de mobilă, fabrica de perii” (Ivasiuc, 1987: 41). Cu titlu nobiliar recent  cumpărat, nu se desprinde de vechiul spaţiu în mod hotărât, ci îşi pune casa alături de cele ale micilor meseriaşi (dogari, căruţaşi), ca o prelungire, la scară superioară, a unei situaţii sociale simbolizată material. Gara este o lume în sine, cu traficanţi, muncitori cu vederi de stânga, eroi, laşi, martori incomozi, ceferişti de modă veche, dar şi adepţi ai noi orânduiri: „Fiecare lume, oricât de măruntă, ca lumea acestei gări de la marginea ţării, îşi are înţelepţii şi nebunii, filozofii, juriştii şi conducătorii ei” (Ibidem, p. 109), lume ce reproduce la o anumită scară structuri sociale în devenire. Paznicul Ioan Leordean, ce va sfârşi stupid, ucis de oamenii Piticului, nu a părăsit acel loc niciodată, dar se simte aparţinând familiei ceferiştilor, iar şapca cu însemnele C.F.R. îi arată locul său în lume, un peisaj industrial mare sau mic creează familii speciale, care se identifică în mare parte cu locul, de la directori până la cei mai umili muncitori. Ocazia care i s-a ivit, de a deveni paznic la gara „l-a ajutat nu numai să-şi câştige o pâine, dar şi să devină ceferist, membru al unei mari armate industriale şi să afle atâtea lucruri interesante la care avea destul timp în rondurile sale de noapte, să mediteze şi să se mire” (Ibidem, p. 113). Mecanici, fochişti, scriitori de vagoane, şefi de tren, personalul de întreţinere a liniilor ferate împart mese frugale, constituite din fasole, slănină, pâine, alcătuind o mică lume solidară, invadată de banda lui Piticu. Discursurile aspre la adresa autorităţilor, ţinute de colegii săi implicaţi politic, îl umplu de mândrie printr-un adevărat transfer de autoritate, simţindu-se apărat. Rostul familiei industriale, organizată şi aici pe tiparul unei structuri tribale, este şi apărarea, cu condiţia ca fiecare să-şi ştie locul şi să respecte cutumele. Iar el nu dorea să fie altceva decât paznic. Deşi având un rol obscur în comunitatea gării şi în cea a oraşului, moartea sa va declanşa, până la urmă, prăbuşirea unei structuri tipice pentru perioade de inflaţie postbelică, bazată de crimă, contrabandă şi complicitate la toate nivelele.

Personaje. Determinări antropologice

La nivelul construcţiei personajului, el este produsul istoriei devenirii societăţii, purtând mărci ale trecutului şi ale prezentului în crearea unui nou pattern, fenomen contorsionat, ca orice instituire a unei noi mărci, formată la intersecţia cutremurelor politicoideologice care alcătuiesc istoria: „în timpul unei interacţiuni dintre eu şi celălalt, se înnoadă în acelaşi timp ceva mai mult decât o relaţie: schimbului prezent i se adaugă schimburi anterioare, vechi sau recente, schimburi viitoare posibile – totul reflectat cum se cuvine în psihismul persoanei care aspiră la recunoaştere. Aceste întâlniri anterioare şi posterioare, precum şi altele, trăite, într-un fel, la modul condiţional sau cu un statut interogativ, vin să orchestreze şi să transforme acţiunea de suprafaţă” (Todorov, 2009: 153). Nivelul transformărilor individuale se transferă celor colective, printr-un proces de omogenizare care scoate la suprafaţă acceptarea noilor parametri şi îi sedimentează pe cei vechi, fără ai anula în mod real. În romanele luate în discuţie, aceşti parametri se complică prin inserţia politicului, puternică în acest caz, în special în romanul Păsările, de factură socio-politică: „locul politicului în spaţiul comunicaţional e variabil, în funcţie de situaţiile naţionale sau de perioadele istorice pe care dorim să le explorăm” (Pedler, 2001: 149). Spaţiul determină identitatea subiectului, actualmente existând o adevărată ştiinţă, proxemica, ce examinează modalităţile de inserţie a omului (în cazul literaturii, a personajului) în spaţiu. În societăţile occidentale clasa socială cea mai afectată de schimbările postbelice a fost proletariatul, muncitorii fiind «les récepteurs les plus sensibles aux perturbations économiques et aux déséquilibres sociaux» (de Lauwe, 1956 : 4), în timp ce în societăţile în care comunismul era în curs de instaurare, bulversarea socială a fost totală, proletariatul fiind abia în formare. La nivel microsocial, odată cu industrializarea, funcţiile tradiţionale ale familiei se diluează: «La désintégration correspond à un fait historique, à la fragmentation de la société en de multiples secteurs spécialisés qui ont enlevé à la famille ses fonctions antérieurs. Cette évolution de la famille séculaire, issue de la division du travail dans les sociétés industrielles, ne doit pas être confondue […] avec la désorganisation qui met en jeu la cohésion spécifique de la famille en tant que groupe»2 (Michel, 1959 : 3).
Liviu Dunca provine dintr-o familie care a aparţinut micii nobilimi războinice din Maramureş, devenită burgheză (jurişti de câteva generaţii), fără a renunţa la însemnele aristocratice, existente pe diferite obiecte din casă. Acestui amestec – de nobilime rurală şi burghezie urbană i se va adăuga al treilea element, cel al „omului nou” adus de comunism, dar fără a se putea altoi pe firea rămasă fundamental onestă, dar castratoare, a clanului. Aviator în al doilea război mondial, geolog mineralog mai apoi, condamnat la închisoare pe nedrept în timpul regimului stalinist în care toată lumea suspecta pe toată lumea, iar acuzaţia de sabotaj la adresa noii orânduiri sociale era deja unul din pilonii pe care se va înălţa structura paranoidă a sistemului comunist, el se confruntă cu trecutul pentru a rezolva dilemele prezentului, dileme care se estompează, dar nu se limpezesc salvator.
Domide este un revoltat iniţial, dar prinde repede gustul puterii, învăţând mecanismele prin care îşi poate supune realitatea uzinei, aliindu-se cu Victoriţa, ea însăşi un produs mai curând vulgar al amestecului dintre feminismul agresiv şi noul pattern pe cale de a se crea referitor la integrarea femeilor în domenii industriale inaccesibile lor până acum. Mecanismele de partid prevalează asupra profesionalismului; adevărata bătălie se dă în birourile uzinei, în biroul secretarului de partid; între conducerea politică şi cea administrativ-profesională este, adesea, o relaţie ostilă, dacă directorul nu reuşeşte să impună pe cineva din coteria sa: „candidatul susţinut de direcţie, adică de el, nu reuşise să obţină voturile”, astfel că Domide devine noul secretar de partid cu putere decizională „şi va trebui să se consulte cu el, să discute şi să-l întrebe, va avea dreptul şi obligaţia să-şi spună părerea în toate chestiunile privind complicata viaţă a uzinei” (Ivasiuc, 1977: 92-93). Istoria relaţiilor dintre directorul Vinea şi Domide este una conflictuală; cel din urmă trimisese la forurile superioare de partid o „analiză economică” acuzatoare privind stările de fapt din uzină, raport despre care directorul află, dar reuşeşte să stingă ameninţarea ce plana asupra lui prin constrângere şi şantaj camuflate sub masca unei discuţii prieteneşti – practici frecvente ale vremurilor, pentru că se creează anumite conotaţii la nivel micro- şi macrosocial. Bun cunoscător al naturii umane, directorul ştie să alterneze, într-un sistem bazat pe alienare, alternanţa răsplată/pedeapsă, sperând să-l atragă de partea lui. Inginerul Mateescu, inteligent, cultivat, utilizează cinismul în lupta cu sistemul, dovedind un dispreţ total faţă de natura umană formată în chingile mecanismelor staliniste şi poststaliniste: „Ăsta nu se reformează, e o lichea, nu poate fi folosit” (Ivasiuc, 1977: 94). Nu se pune problema unei colaborări oneste; relaţiile umane, profesionale, chiar şi cele afective se bazează pe raportul a folosi/a fi folosit, raport dintre diateza activă şi cea pasivă frecvent într-o asemenea morfologie socială. Mateescu intuieşte în Domide „un posedat”, un om care nu face compromisuri, ci-şi urmăreşte cu fanatism scopul, fanatism care adesea îl exclude din colectivitate. Puterea nu este comunicare, cin opusul ei; pentru cei obsedaţi de putere, „lumea nu este decât un loc de manifestare a singurătăţii” (Ivasiuc, 1977: 94). La nivelul articulării relaţiilor dintre indivizi, aceasta se produce în cadrul unor structuri cunoscute; toposul urban de acest tip nu schimbă fundamental natura categoriilor sociale decât la nivel individual, incidental, dar nu ca aspect general: „Lumea era un trib cu bătrâni de diferite nivele, înţelepţi care ştiau multe, care pedepseau şi recompensau, fără să dea socoteală <<jos>>” (Ivasiuc, 1977: 97). În ciuda fundalului social modern, industrializat, relaţiile dintre oameni rămân ritualizate, curiozitatea este considerată o formă de rebeliune, de imprudenţă şi este marginalizată: „Oamenii nu află, ci li se spune, iar dacă află un lucru singuri, acest adevăr are tot atât de puţină importanţă ca nişte table ale legii ce n-ar fi scrise de mâna lui Dumnezeu” (Ivasiuc, 1977: 97). Perpetuarea acestor cutume este posibilă şi datorită faptului că dimensiunea oraşului înfăţişat de Ivasiuc nu este mare, permiţând controlul riguros al mentalităţii de trib, combinat acum cu cel politic – simbioză firească, fără convulsii, dată fiind asemănarea structurală dintre ele – control din care se scapă prin evadare sau moarte. Eliberarea de constrângerea cutumelor de clan e posibilă prin moarte: Ştefania, verişoara lui Liviu Dunca se sinucide; moartea unchiului său, Cornel, e suspectată ca fiind sinucidere, Margareta Vinea se sinucide – cutumele de clan fiind transferate mentalităţii urbane (de fapt, mentalitatea urbană însăşi se grefează pe organizarea tribală, în care structurile de partid comunist iau locul structurilor de clan, modernizarea fiind superficială). Domide este cel care încalcă iniţial cutumele, se sustrage categoriei tribale, la care va reveni când el însuşi ajunge la o poziţie privilegiată în „tribul” uzinei sale. Invenţia votului democratic, chiar instituirea votului secret în alegeri, este elementul cel mai bulversant pentru conservarea, în forme diferite, a structurilor arhaice. El nu poate fi controlat în mod direct, influenţarea lui fiind incertă şi cere mari desfăşurări de energie diplomatică. Alienarea înseamnă, într-un asemenea sistem, nu cea dată de pierderea într-o caracatiţă urbană, cum se întâmplă în literatura a secolelor XIX şi XX, ci a nu putea stăpâni; simte că în casă adevărata stăpână e Margareta, dar Margareta însăşi, soţia sa, nu îi aparţine: „Casa nu era a lui, el doar locuia aici. […] Margareta nu-i apăru în minte ca o imagine, ci doar ca un sentiment de ciudă şi neputinţă, aproape dureros. Îi era străină până aproape nu şi-o putea reprezenta, ori pentru el era un lucru străin, neînstăpânirea, însemna un eşec” (Ivasiuc, 1977: 100). Motivul căsătoriei cu fiica doctorului Vinea din orăşelul nord-vestic a constituit o provocare de a lua în stăpânire o persoană ce părea inaccesibilă şi indiferentă la poziţia lui socială, dar şi materializarea unei fantasme de tinereţe: aceea de a se căsători cu o femeie aparţinând unei alte clase sociale decât a lui (modestă, rurală) şi „care să cânte la pian” (Ibidem, p. 104); siguranţa de sine şi ideea de posesie se intercondiţionează: „Experienţa spaţiului este o veritabilă traversare semiotică – în forma fluxului sau parcursului (profesional, turistic, de loisir) sau ancorare în real – sub forma teritoriilor posedate (teren, casă, spaţii publice ocupate temporar) etc.” (Rovenţa-Frumuşani, 1999: 207). Adevărata casă devine uzina, pe care o stăpâneşte, trăind o fragmentare interioară care vine din incapacitatea sa de a se integra în mediul urban autentic, în sens modern, ce
presupune un grad sporit de libertate (în toate sensurile) în raport cu ruralul: „Uzina făcea parte din el ca propriul său trup şi era la fel de încântat de amândouă” (Ivasiuc, 1977: 117). Cum comunicarea este primitivă, precară, restrânsă la nivelul unor ordine ori recomandări generale, singurul vinovat pentru toate disfuncţiile privind realizarea comenzilor este şeful administraţiei, care ştie că orice încercare de argumentare este inutilă, nu face parte din modul de organizare al uzinei, aşa că acceptă postura de „paratrăsnet”. Brutalitatea, intimidarea este condiţia reuşitei, Vinea nesfiindu-se să dea sfaturi tinerilor ingineri referitoare la subordonaţi, care trebuie „să-ţi ştie de frică şi să-i ai la mână” (Ibidem, p. 117). De un impecabil spirit de imitaţie dă dovadă Victoria Popa, director administrativ adjunct, a cărei asprime o depăşeşte pe cea a directorului, pentru că instinctul îi spune totdeauna ce trebuie să facă spre binele ei, astfel încât să pară că e spre binele comunităţii industriale pe care o conduce. Bazându-se pe o reţea de informatori, ştie şi raportează directorului tot ce se întâmplă în uzină, jucând, până la un moment dat, rolul de alter-ego a acestuia, dar zdrobindu-l fără cruţare când se simte umilită. Imaginea pe care şi-o creează şi pe care şi ceilalţi o aşteaptă de la ea este una de mater familias – devenind perechea nu mai puţin despotică a directorului: „Uzina avea în acest fel un tată şi o mamă” (Ibidem, p. 118). Asemeni lui Vinea, e o prelungire organică a instituţiei, nici unul nefiind capabil să se detaşeze de ea, pentru că şi-au construit identităţile în spaţiul public, profesional, căruia l-au subsumat pe cel privat, devenit sumar, artificial: „Era un stâlp al instituţiei şi cu greu de puteai gândi la uzină fără ea, ca şi cum prezenţa ei, ca o legătură cu lucrurile mai de sus, ar fi fost forţa directă, capabilă să mişte producţia, să alimenteze maşinile, să dea oamenilor salariile şi pâinea cea de toate zilele” (Ibidem, p. 118). Complexele bine ascunse o făceau intolerantă faţă de orice altă femeie, cu excepţia celor care o linguşeau fără subtilitate şi a celor cu care natura nu fusese deloc generoasă. Căuta, cultiva, provoca semne de supunere, singurele în care credea ca într-un liant sigur al relaţiilor profesionale. Complicitatea erotică dintre Victoriţa şi Vinea se petrece, în uzină, utilizând jargonul spaţiului industrial, politizat, referitor la organizarea ştiinţifică a producţiei, reducerea birocraţiei, folosirea spaţiului industrial, voturile muncitoreşti şi ale tehnicienilor/voturile inginerilor, răspunderea în producţie, rapoarte, cartoteci etc. – având preocuparea comună a deţinerii controlului permanent, pentru că invazia acestui tip de politic în spaţii profesionale nu îmbogăţeşte sistemul comunicaţional, ci îl schimbă simplificându-l prin clişee: „Comunicarea politică a permis, mai întâi, o nouă abordare a spaţiului public, care nu mai e perceput ca reglementat şi structurat de diferite dispozitive juridice, ci ca elaborându-se în mod interactiv, prin acţiunile conjugate ale tuturor actorilor implicaţi în acest spaţiu” (Pedler, 2001: 154). Ora de ieşire a unui schimb îi provoca o reală plăcere, pentru că acea „imensitate de şepci şi paltoane, părăsind uzina”, această „scurgere a armatei” (Ibidem, p. 126) îi dădea sentimentul forţei, al luării în stăpânire. Săracă şi ambiţioasă asemeni lui Vinea, ei văd în industrializarea promovată de noua societate o şansă de a se promova pe ei înşişi, cu instrumente şi prin pârghii potrivite naturii lor.
Inginerul Mateescu este expresia omului inteligent dincolo de orice context socio politic, dar cinic, care exclude orice formă de relaţie cu excepţia celei de dominanţă. Dacă Vinea crede că o relaţie profesională relativ onestă este posibilă cu Domide, Mateescu o exclude: „ori el se supune, ceea ce temperamental iarăşi nu este posibil, şi apoi el n-are niciun interes, pentru că vrea să te dărâme şi să-ţi ia locul (ceea ce, în treacăt fie zis, ar fi o adevărată calamitate), ori tu te supui, ceea ce temperamental iarăşi nu este posibil, deci unul va trebui să plece” (Ibidem, p. 140). Setea de putere utilizează cel mai uşor instrument, dus la perfecțiune de către sistemul comunist din a doua jumătate a secolului XX – demagogia, grefată pe naturi primitive, adesea îndelung frustrate social.
Margareta Vinea şi Liviu Dunca se sustrag, fiecare în felul său, strivirii „lumii noi”, dar nu reuşesc să şi învingă. Inginerul Dunca este victima epurărilor politice din anii ’50 ai secolului trecut. Acuzat de sabotaj şi arestat împreună cu toată conducerea tehnică a unui şantier, el se află pe alte baricade decât cele ale clanului Vinea, provenind şi din medii sociale diferite; în timp ce pentru Dumitru Vinea noua societate şi elanul industrializării accelerate este o oportunitate pe care ştie mulţi ani să o exploateze, pentru Liviu Dunca este efortul de a o lua mereu de la capăt, incapabil de mari compromisuri, dar şi salvânduse de alienare, de fragmentare spirituală. Margareta devine, pentru scurt timp, interfaţa celor două structuri de clasă; eşuând în lumea soţului său, ea nu se poate întoarce nici în vechea sa lume decât în moarte. Andrei Dunca îşi avertizează nepotul asupra imposibilităţii întâlnirii dintre cele două lumi, care au încetat ostilităţile deschise, dar nu au iertat. Iar neiertarea este o formă de igienă morală. Discuţia dintre Mateescu şi Dunca, foşti colegi de şantier, confirmă subtila continuitate a lumilor, pentru că lumea de acum, comunistă, după ce luptase împotriva celei vechi, nu face decât să-i iau cutumele sub alte forme, restabilind autoritatea paternă simbolică în orice structură micro- şi macrosocială, într-o familie cu noi întemeietori ce luptă pentru recunoaştere, îngropând „neghiobul vis egalitar” (Ibidem, p. 267).
Umbra bătrânului Dunca domină, când brutal, când discret desfăşurarea evenimentelor în romanul Păsările; Apa se deschide cu imaginea soţiei sale rămasă văduvă, care nu-şi mai raportează evenimentele vieţii la istoria vie care pentru ea nu mai există, ci se întoarce într-un spaţiu mental rural, securizant, redevenind „într-un fel o bătrână ţărancă” (Ivasiuc, 1987: 29). Paul Dunca, urmând tradiţia familiei, studiază dreptul, dar vremurile tulburi din primii ani care urmează celui de-al doilea război mondial, provoacă un straniu amestec al categoriilor sociale şi implicit al spaţiilor; dorinţa de frondă faţă de ordinea rigidă a familiei, dar şi ispita banilor uşor câştigaţi îl determină să devină consilierul juridic, avocatul lui Piticu, liderul unei bande de răufăcători, ivită după război în orăşelul de graniţă şi care domina comerţul la negru şi transporturile periculoase cu grâne, sare şi cherestea. Ţinuta sa vestimentară traduce statutul asumat, cel de la marginea legii, purtând „un fel de scurtă de lână, cu pantaloni bufanţi în carouri, care atârnau peste cizmele roşii cu şireturi, cizme bürger, cum se numeau”, gesturile, tonul, limbajul devenind grosolane, vulgare, indiferente la ceea ce generaţii în şir ale familiei sale au clădit. Categorii sociale se amestecă, contaminarea obiceiurilor făcându-se în plan descendent. Conştient de intrarea într-un timp socio-istoric fără reguli în care fiecare are doar ce smulge celuilalt, Paul Dunca neagă spaţiul vechii sale case cu toate simbolurile sale, care devin „fleacuri” în raport cu sumele adunate.

Casa devine şi ea, în acest context, parte a unei geografii cognitive: „Indivizii asociază ambientul spaţial, peisajele, oraşele şi alte regiuni geografice cu conotaţii tipice instituite recent ca nouă arie de investigaţie situată la interferenţa geografiei cu psihologia şi arhitectura şi denumită geografie cognitivă”, acesta determinând, adesea, diverse tipuri de interacţiuni sociale, prin instrumentele pe care le furnizează (Rovenţa-Frumuşani, 1999: 220). Majoritatea personajelor, de la autorităţile poliţieneşti la cele politico-administrative, reprezintă tranziţia aluvionară care amestecă orientările politice în numele banului, iar Ion Lumei (Piticu) este chintesenţa acestei stări, nodul brutal în care se adună, se deconspiră partea întunecată a naturii umane. Totuşi, singurele lui momente de tandreţe le are faţă de oraşul său, chiar în momentele în care clădirile erau pline de inscripţii prin care i se cerea pedeapsa: „Se uita doar la frumuseţea acestui oraş nou, pe care nu-l va mai părăsi niciodată, oraş necunoscut, deşi-i străbătuse străzile […] Mergând descoperea atâtea lucruri minunate, linia şerpuită a străzilor drepte, casele înalte, cu acoperişuri abrupte, turnul înalt al bisericii reformate, care străpungea bolta albastră” (Ivasiuc, 1987: 136). Ameninţarea, presimţirea sfârşitului dominaţiei sale asupra oraşului îl umanizează şi începe să-l vadă nu doar ca pe o sursă de exploatare, ci în farmecul său eteroclit.
Mişcarea proletariatului nu mai este ameninţată cu adevărat; noaptea oraşul este  animat de calfe şi de liderii lor (care vor ajunge mari demnitari comunişti) lipind afişe cu secera şi ciocanul, cu însemnele P.C.R. Înfruntările dintre liderii politici noi sunt arbitrate tot de la „centru”, aşa cum s-a întâmplat şi înainte de instaurarea comuniştilor. La nivel social, familial, profesional, politic există structuri profunde care se transmit în forme diferite de la o generaţie la alta. Prefectul este în acest oraş din 1919, ca etern reprezentant al „centrului” (al capitalei), indiferent de partidul aflat la guvernare. Noi tipuri de energie încep să se confrunte la nivel ideologic: temperamentalul Mathus, gata să înarmeze muncitorii revoltaţi, este temperat de prudentul profesor Dăncuş; vechii aristocraţi ai locului – Şuluţiu, Chindriş, Pintea, Puşcariu – simt că pierd bătălia, că ştafeta este preluată din mers de altă lume care vorbeşte tot în numele unei colectivităţi, cea proletară, schimbând doar greutatea discursului despre „binele neamului” pe „binele muncitorilor”, cărora li se raliază micii funcţionari. Lucid, dr. Pintea intuieşte, referitor la revolta proletară şi la preluarea puterii de către aceştia: „După ce dezlănţuie pe aceşti oameni, ca să-i conducă, vor fi obligaţi să-i terorizeze” (Ibidem, p. 336). Perceput ca ezitant „fără ferme rădăcini de clasă” (p. 321), Dăncuş intelectualul pierde bătălia în faţa trimisului de la centru. În discurs se insinuează, deja, imaginea mitică, exemplificatoare a lui Stalin, care „are în grijă mii şi zeci de mii de oraşe”, discursuri sindicale prin Cati Langa, „spaimă a micilor industriaşi, pentru că ea făcuse din comitetele de fabrică o forţă” (ibidem, p. 325) şi conţinutul periculos al cuvintelor mic-burghez şi intelectualist. Privirea din exterior, a străinului, faimosul jurnalist american Cyrus Warner aflat într-o scurtă vizită în orăşelul ardelenesc, diagnostichează cel mai bine starea de fapt: „Aceeaşi lume ceremonioasă, închisă ca într-o ultimă redută în ceremoniile ei rigide, cu îmbrăcămintea protocolară, în case cu tavane înalte, jucând jocul liniştii, când totul e tulburat în jur, când nimic nu mai este sigur” (Ibidem, p. 342), dar conştientă de necesitatea unor reforme radicale pentru a intra deplin în secolul XX. Nevoia de slujbaşi fideli regimului face numiri arbitrare; astfel, noul prefect, Grigorescu, îl numeşte, după un scurt interviu, comisar de poliţie pe fostul ucenic Mathus. Schimbările se petrec rapid, o lume guvernată de Piticul postbelic se stinge, Paul Dunca se salvează retrăgându-se în vechea casă, însă teroarea stalinistă, întâi la nivel verbal, apoi al faptelor se insinuează într-o lume care nu a apucat sa se aşeze, să-şi caute alte valori. Literatura confirmă existenţa unor „sisteme conotative ca o corelare a fenomenelor lingvistice cu morfologia socială pe care ar fundamenta-o şi care le-ar fundamenta la rândul ei” (Greimas, 1975: 111). Oraşul, în proteismul său este, începând cu secolul XIX, nu doar decor al naraţiunii fiinţei, ci este naraţiune în sine, coagulând şi disipând energii.

Bibliografie
Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică (chap. Formele timpului şi ale cronotopului în roman), Ed. Univers, Bucureşti, 1982, trad. de Nicolae Iliesci, Prefaţă de Marian Vasile.
Castoriadis, Cornelius, L’institution imaginaire de la société, Seuil, Paris, 1975.
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005.
Cordoş, Sanda, Alexandru Ivasiuc. Monografie, Ed. Aula, Braşov, 2001.
Dumoulié, Camille, Poétique de la ville et poétique du roman, în « La ville moderne dans les littératures, Littérales », n° 12, p. 19-32, Université Paris-X Nanterre, 1993.
Fraisse, Geneviève, Les deux gouvernements: la famille et la Cité, Paris, Gallimard, 2000.
A.J. Greimas, A. J., Despre sens. Eseuri semiotice, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, Text tradus şi prefaţat de Maria Carpov.
Hall, E. T., La dimension cachée, Seuil, Paris, 1971.
Hall, E. T., Proxémique în La nouvelle communication, Paris, Seuil, 1981.
Han, Verena, La culture urbaine des Balkans: XVe-XIXe siècle. La ville dans des Balkans depuis la fin du Moyen âge jusqu’au début du XXe siècle; recueil d’études, Académie Serbe des Sciences et des Arts, Institut des études balkanique, 1991.
Ivasiuc, Alexandru, Păsările, Ed. Minerva, Bucureşti, Prefaţă de Nicolae Manolescu, 1977.
Ivasiuc, Alexandru, Apa, Ed. Militară, Bucureşti, Prefaţă de Ion Bogdan Lefter, 1987.
De Lauwe, P. Chombart, La vie quotidienne des familles ouvrières, Centre nationale de la Recherche Scientifique, Paris, 1956.
Lefter, Ioan Bogdan, Prefaţa Cazul Apei: necesitatea nuanţelor, vol. Apa, Ed. Militară, Bucureşti, 1987.
Michel, André, Famille, industrialisation, logement, Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, 1959.
Pedler, Emmanuel, Sociologia comunicării, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2001.
Prus, Elena, cap. Imagosfera, în vol. Po(ï)etosfere şi proiecţii hermeneutice, Ed. ULIM – Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, 2009, Chişinău.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European 1999.
Todorov, Tzvetan, Viaţa comună. Eseu de antropologie generală, trad. din franceză de Geanina Tivdă, ed. Humanitas, Bucureşti, 2009.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Imaginar urban central-european”