Product Description

Nunta este un complex de obiceiuri, prin căsătorie,
tinerii suportă o trecere de la o stare la alta, grija
colectivității fiind aceea de a asigura o <<transformare>>,
sub semnul normalității. Trecerea tinerilor din starea de
fecior/fecioară în cea de bărbat/femeie nu presupune decât
doar o modificare de structură socială, ci și acceptarea unui
model nou de comportament. De aceea căsătoria este un
eveniment important ce se cere consacrat, iar acest lucru se
realizează prin performarea unor acte rituale ce permit
transpunerea nunții într-un plan mitic.”1
Voi porni, spre a descrie nunta tradițională, cu
aspectele specifice satului tradițional, de la definiția pe care
o dă lucrarea lui Simion Florea MARIAN – Nunta la români
– studiu istorico- etnografic comparativ, apărută la Editura
Grai și Suflet – Cultura Națională, București, în anul 1995:
,,Scopul căsătoriei, la români, este:
Întâi: de-a avea o consoartă spre ajutorare și
petrecere, spre mângâiere și alinarea durerilor în
caz de nefericire și suferință, mai pe scurt spre
împărtășirea binelui și a răului, a bucuriei și
întristării în decursul întregii vieți.
Al doilea: de a avea urmași legitimi, care să
păstreze numele de familie, ca sângele și seminția
lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă
cine moșteni averea părintească, ca aceasta să
nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă
cine a se îngriji de dânșii și a-i sprijini la
bătrânețe, iară după moarte să aibă cine a-i jeli
și înmormânta creștinește, a-i pomeni și a le da
de pomană și a se ruga pentru iertareapăcatelor sale.
Al treilea: ca să nu li se facă aruncare că
numai degeaba s-au născut și trăit în lumea
aceasta, după cum prea adeseori se întâmplă că
li se face celor ce rămân necăsătoriți”.
(p. 15 – 16).
Intratul în joc – Armata gătată.
,,În istoria culturii, jocul se interferează cu toate
formele activității umane. El corespunde unor necesități
multiple ale individului și societății…sentimentul că omul
face parte din cosmos își găsește prima sa expresie, cea mai
înaltă, cu adevărat sacră, în forma și în funcția jocului, care
este o calitate autonomă. În joc se adaugă treptat
semnificația unui act sacru.” 2
Un lucru este clar: feciorii erau ,,buni de însurat”,
numai după ce aveau armata făcută. Armata, era examenul
final al bărbăției, nu degeaba se zicea, până mai ieri, că ,,dacă
o gătat armata, îi bun de însurat!”. Dar, de însurat se însurau,
și cei fără armata gătată, pentru că, ba aveau avere, ba erau
harnici, dar sănătatea acestora stârnea un semn de întrebare,
știindu-se că în armată, numai cei sănătoși și apți, pot merge.
Iată cum, armata era și un examen de sănătate, pe lângă
examenul maturității. Din armată se întorceau cu gândul
de-a se însura și de-a-și întemeia o familie, ca să nu li se
scoată hulă în sat că ,,nu s-o însurat”. ,,Ușor de zis, greu de
făcut!”, spune o vorbă din bătrâni, iar altă vorbă, zice, că:
,,Timpul tace și trece!”. O dată cu trecerea timpului, treceau
și anii, și, îmbătrânești, iar feciorului îi stă gândul tot mai
puțin, la însurătoare. Nu degeaba se spune că, după o anumită
vârstă – peste 30 de ani – ,,îl însoară babele, dacă el n-o
putut!”. Apoi, dreptu-i, că ,,în tot răul este și un bine!”, căci,
feciorii și/cu fetele se întâlneau la joc în sat, duminica ori în
sărbătorile legale, când, ,,nu exista, să nu fie joc!”.
Intratul în joc are rolul de-a ,,spune și arăta”, tuturor,
că, atât fata cât și feciorul, se pot gândi la măritat ori însurat.
E primul semn al maturității. Intrarea în joc este un simbol ori semn al maturității, și o dată intrați în joc, se pot gândi,
oricând, la lucrurile lăsate de Dumnezeu, pentru a fi împlinite
și îndeplinite. Cei mai mulți se gândeau la nuntă, să nu
rămână ,,fecior de toamnă”, ori ,,fată bătrână”, iar satul
să-i scoată vorbe (,,hulă”), ,,c-a trăit și-a făcut umbră
degeaba, pe fața pământului!”. Vârsta de măritat, pentru fete,
nu depășea 20 de ani, iar a feciorului, urca, puțin, spre 25 de
ani. Feciorul, după 30 de ani, ,,îi fecior bătrân” și nu se mai
însoară. Jocul la șură, ori participarea la biserică în zilele de
sărbătoare, spoveditul și împărtășania duhovnicească în
posturile de peste an, constituie, pentru fecior, un bun prilej
,,de-a trage cu ochiul după fete”, la cutare sau cutare fată,
pentru a o analiza și privi. Fata, cu privirea în pământ, era
mereu supusă și timidă. Feciorul, de pe margini, o analiza și
o ,,cântărea din privire”, câtu-i fata de frumoasă, câtu-i fata
de sănătoasă, câtu-i fata de harnică, câtu-i fata de bisericoasă,
câtu-i fata… Dacă-i harnică și muncitoare și-a ține bine casa.
Dacă-i bisericoasă s-a ruga pentru bunăstarea casei și a
familiei, dar și-a bărbatului. Dacă a ști juca, a fi de cinste în
sat, și nu a sta ,,pe margine”, ca cele neștiutoare. De vorbit
între ei, fecior cu fată, nu prea puteau vorbi tare mult, că nu
prea aveau ocazia, nici chiar la joc, pentru că fata era însoțită
de mama sa, care era cu ,,ochii pe fată”, întrebându-se mereu
,,cu cine-mi joacă fata?” sau ,,cine-mi joacă fata, danțul
ăsta?”, iar dacă mamei nu-i era pe plac feciorul cu care fata
îi în joc, discret, îi făcea fetei semne, să-l lase, acolo, în joc.
Nu se tare întâmplau astfel de gesturi, iar atunci când existau,
era o rușine, și pentru fată cât și pentru fecior. Feciorilor, în
schimb, le era mult mai ușor să procedeze astfel, ba, chiar,
uneori existau înțelegeri între ei, pentru a-și bate joc de fată.
O făceau pentru a se răzbuna, din diferite motive. Ba, că după
fată ar umbla altul din alt sat, ba că fata ar fi prea măreață și
nu i-ar sta, ba că fata n-ar ști să joace – motive, de-a o umili,
în văzul tuturor. La joc, se cunoșteau ,,mai bine”, iar fata dacă
era jucăușă, era jucată de mai mulți feciori, stârnind în rândul
celorlalte fete, invidie și dispreț. Uneori, jocul se plătea și cu
,,câte o gură”, fie pe furate, fie pe înțeles. La sfârșitul jocului,
strângerea în brațe era obligatorie, ba, era un semn al bărbăției
și al forței. ,,Ești în stare să-ți strângi partenera de joc în
brațe, deja ești bărbat!”. Și-acum, hai să recunoaștem, și fetei
îi plăcea strînsul în brațe, un motiv în plus de-a se cunoaște cu feciorul ce a jucat-o, un pic mai bine.
Prilej de-a se cunoaște și de-a comunica, jocul
tradițional, și-a pierdut semnificația. Pentru fata care nu se
pricepea la jucat, jocul nu era așteptat. Ba, nici nu participa.
Dacă nu era jucată, la ce să participe? Să steie doar pe
margine și să se uite? Era, și asta, o rușine, în mediul
tradițional. Ori, cine știe juca, știe și lucra, indiferent că-i
fecior sau fată!
Vârsta de ,,intrat în joc”, pentru fată era cuprinsă între
14 – 16 ani, iar pentru fecior urca spre 17 – 20 de ani. Intrată
în joc, nu dura câțiva ani, și fata, era cerută în căsătorie. Dar,
totuși, trebuiau îndeplinite niște condiții, obligatorii din punct
de vedere moral. O dată ce fata se bucura de stima și simpatia,
ori de vorbele bune, ale celor din sat, îi creșteau șansele și
pretențiile la măritat. Dacă ,,era din neam bun ori bocotan”
era și mai bine! Nu era dată, doar să fie dată! Nu era măritată,
să fie măritată, putea avea câteva pretenții. E drept, cam
puține, în raport de câte privilegii avea feciorul!
Dacă era post și în satul tradițional nu se organiza joc,
nu înseamnă că feciorii și/cu fetele nu se întâlneau și nu își
vorbeau! Se adunau în șezătoare, organizată de cele mai
multe ori, ,,la o gazdă mai bocotană”, ,,la unul mai avut”,
dar, câteodată, șezătoarea lua aspect de clacă. Cei care aveau
de lucru și nu ar reuși să-l termine până la o anumită dată,
chemau femeile și fetele, cele mai harnice, de prin vecini, de
pe ulița satului, ba chiar și din părți mai depărtate ale satului
– adică, ,,din suseni, mergeau în joseni”, sau ,,din joseni,
mergeau, în șezătoare, în susenii satului” – spuneam, le
chema în șezătoare și le dădea de lucru.
Aceasta era, de altfel, o clacă. Dar despre clacă
și șezătorile din vatra satului tradițional vom face referire
într-un alt articol, aici, am dorit doar să punctez, să marchez
ideea că, și în afara jocului, feciorii și fetele se întâlneau, se
prindeau dragi. După post, începea jocul și totul intra în
normal. Această ,,normalitate”, vitaliza, anima și ,,corecta”
(pedepsea ori recompensa) viața din satul tradițional, claca și
șezătoarea fiind prilejul cel mai bun, ca fetele să-și arate sau
să-și ,,etaleze” hărnicia, talentul, istețimea sau iscusința.
Pentru fată, dacă avea și un pic de zestre – pământ bun
ori vite în grajd – era un avantaj. În primul rând trebuia să fie
frumoasă – ,,pentru a putea naște prunci frumoși”, să fie sănătoasă – ,,pentru a putea da naștere unor prunci sănătoși,
pentru ca neamul și seminția să nu se piardă ori să moară”,
să fie harnică și isteață – ,,pentru a-și putea îngriji casa și
familia”, să fie gospodină și să știe spăla, călca ori țese în
război – ,,pentru a fi de cinste în sat după cât sunt de curați,
spălați ori îngrijiți cei din casă”, să fie cinstită în sat și
să nu aibă hulă, că n-ar fi harnică, nu ar ști țese ori spăla, că
nu-i gospodină, că nu știe toarce, și câte și mai câte.
În schimb, bărbatul, se bucură de mai multe privilegii.
Dar, trebuie să fie și el frumos și arătos – ,,să nu îți fie rușine
a ieși cu el în lume”, să fie harnic și să aibă îndemână la orice
lucru, să nu fie leneș pentru a-și putea ține casa și familia, să
nu fie prea bătrân – ,,atunci are znagă”, să nu fie băutor –
,,atunci nu poți face nimic cu el”, să fie rugător și cu frică de
Dumnezeu, iar dacă are din fiecare câte ceva, atunci poate fi
,,un pic mai frumos decât dracul”.
Multe, puține, grele, ușoare – astea erau cele mai
apreciate sau dezapreciate calități la care trebuia să te
gândești atunci când te hotărai să te căsătorești. Cu toată
strictețea asta, în sat, n-au prea rămas ,,feciori de toamnă”
ori ,,fete bătrâne”, nemăritate. Fiecărui sac i se potrivește
un petic!
,,Nunta este ritul de trecere care se desfășoară în
întregime în lumea albă, lumea celor vii. Acest fapt nu
anulează însă ideea comunicării omului cu verticala,
deoarece unirea, realizată cu ajutorul actelor de ritual și de
ceremonial, vizează nu doar microuniversul familial sau
social, comunitar, ci și, macrouniversul; să nu uităm că nunta
este o poartă spre moarte… Nunta este pusă în mediile
tradiționale sub semnul obligativității. Nunta presupune
dreptul de a intra în rând cu oamenii.”3
Mersul pe vedere – ,,în pețit”
,,În principal, pentru a afirma plăcerea care îi revine,
săteanca folosește verbul <<a lua>>, termen care exprimă
în mod normal versiunea masculină a acordului matrimonial.
Într-adevăr, prin <<a lua>>, ea vrea să spună <<a
cumpăra>>, adică a lua ceva în schimbul a altceva, fie pământ, bunuri imobiliare sau bani. Pentru bărbații tineri,
țăranii folosesc de obicei expresia <<și-a luat nevastă>>.
Fetele nu-și cumpără soț, pe ele părinții <<le dau>>, adică
le cedează sau <<le vând>>”. 4
Dacă fata cu feciorul și-au mărturisit dragostea, se
trece la pasul următor – ,,mersul pe vedere”, sau mersul ,,în
pețit”. Fiecare dintre cei doi, își anunță familia și le urmărește
prima reacție. Dacă părinții sunt de acord se stabilește ziua
în care cele două familii s-ar putea întâlni, lăsându-se timp
pentru pregătirea celor necesare. Femeia – cu de-ale mâncării,
iar bărbatul răspundea, în casă, de băutură. El aducea vinul
ori horinca în casă, în timp ce femeia pregătea mâncarea –
supa de găină – ,,leveșă”, cartofii cu carne (friptura) – ,,buraci
cu carne”, sarmalele – ,,boț de cureti” și gogoși – ,,pancove”,
,,ciurigăi”, cozonac – ,,colac cu nucă”. Nu lipsește slănina,
brânza, șunca, ori, pe lângă horincă, vinul proaspăt adus din
pivniță, semn că pețitorul e pe placul gazdei.
La pregătitul și aranjatul mesei participă și fata –
viitoarea mireasă. Ba, ea este cea care duce și-și servește
musafirii cu cele pregătite, tocmai pentru a-i da posibilitatea
să-și arate harnicia și talentul. Obligatoriu, data ori ziua
pentru a merge pe vedere era o zi de sărbătoare, de obicei
duminica, după ieșitul de la biserică. Îmbrăcați în haine de
sărbătoare, cu sticla de horincă înstruțată, însoțiți sau nu de
prieteni, la intrarea în casă, se spune orația:
,,Să fii gazdă sănătoasă,
Am văzut că ai fată frumoasă,
Vreau s-o duc la mine-acasă,
De mneta ti-i învoi,
Dacă nu, tot m-oi socoti
Și muierea mea a fi!”
Se intră în casă, se pun la masă și se mănâncă din
preparatele pregătite special pentru acest eveniment. În tot
acest interval de timp se discută ,,tot felul de discuții, legate
de vreme, timp, semănături, treburile dintr-o gospodărie”, se
mai închină și se servesc un pahar-două cu horincă – poate, și pentru a prinde mai mult curaj, sau pentru a prelungi
momentul anunțării vizitei.
Musafirii aduc ,,o oiagă de horincă”, înstruțată cu
verdeață ori cu flori și cu panglică tricoloră. Sunt cazuri când
s-a mers pe vedere cu tot neamul, până la cei mai buni
prieteni. Alteori, au venit pe vedere, doar părinții băiatului,
dimpreună cu acesta. Totul, depinde, de cum și de care este
înțelegerea. Depinde de cât de înstăriți, cât de avuți sunt cei
care primesc musafirii ori cât sunt de săraci. Până se anunță
scopul vizitei, unii față de alții sunt ,,ospătoi” sau, mai nou,
musafiri, și vin ,,pe ominie”.
Abia după acest moment al pețitului și după primirea
acceptului, că-și dau fata de noră, putem vorbi despre
înrudirea familiilor. De-aici încolo, părinții unii față de alții
sunt cuscri, fata față de părinții băiatului este noră, iar băiatul
față de părinții fetei e ginere. Se pune pecetea înțelegerii cu
o urare de noroc și fericire pentru cei tineri, bând din oiagă,
horincă. Părinții mirelui sunt socri mari, iar ai miresei sunt
socri mici. La fel, nașii mirelui sunt nașii mari, iar cei ai
miresei sunt nașii mici. Între ei, nașii sunt cumătri.
Și-așa, închinând, când din pahare, când din oiaga
pețitorului, părinții încep a vorbi despre viitoarea nuntă,
stabilind primele detalii. La discuție participă și tinerii. Se
stabilește data și locul când va fi nunta, cât de mare nuntă se
dorește să se facă, cine va cânta la nuntă, care este partea și
contribuția fiecăruia dintre cuscri, cine vor fi nănașii, unde
se vor cununa, cine va fi starostele ori socăcița nunții, unde
vor sta tinerii după nuntă, ce avere va primi fiecare în dar de
la părinți, pe lângă nuntă, și alte, și alte amănunte, luând în
calcul, inclusiv, soarta tinerilor de după nuntă. Ce se va
întâmpla cu ei? Se duce fata de noră? Vine băiatul de ginere?
În general, cea care părăsea casa părinților era fata,
urmându-și bărbatul, la casa părinților lui, adică la socri, de
noră, lucru care nu prea era pe placul părinților fetei, știinduse
cât de rele sunt soacrele cu nurorile. Apoi, nici feciorul nu
se lasă mai prejos, că doar n-a veni de ginere! Dacă băiatul
este singur la părinți, atunci, fără discuție, tinerii vor locui la
casa părinților băiatului, fata fiind cea care merge de noră!
Nu se cunosc în sat cazuri de neînțelegeri în ceea ce privește
nunta, dar, o dată spuse, fiecare trebuie să-și asume
responsabilitatea vorbelor și-a promisiunilor făcute. Altfel, erau discuții, ba chiar certuri, între cele două familii proaspăt
încuscrite. Se încerca pe cât posibil respectarea promisiunilor
de partea fiecărei părți, spre binele, înțelegerea și sporul
tinerilor, ,,că nu-i bine să se înceapă cu ceartă!”.
,,Verbul <<a discuta>> era folosit pentru a defini
ceea ce noi astăzi numim <<sunt împreună>>, <<sunt
prieteni>>. În sate nu exista înaintea căsătoriei decât a vorbi
împreună, situație care putea dura de la câteva luni la câțiva
ani, caz în care băiatul era considerat neserios.” 5
Pregătirea și desfășurarea nunții
,,Riturile din timpul vieții pot fi privite ca narațiuni
despre oameni, despre idealurile și identitățile lor sociale,
despre modul cum ei înțeleg relațiile dintre sexe, dintre viață
și moarte.”6
Ziua nunții se stabilea în funcție de perioada postului,
ori înainte de post, ori după post, în niciun caz în timpul
postului, pentru că e interzis a face nuntă în astfel de vremuri,
biserica interzicând petrecerile și nunta în post. Perioada de
după sărbătorile de iarnă și până la postul Paștelor –
,,câșlegile” – era timpul în care se făceau nunțile. Era rece și
stăteau mâncările – ,,nu se stricau”.
Cu trei săptămâni înainte de nuntă se dau ,,vestirile”
în biserică. Preotul după terminarea Sfintelei Liturghii, anunță
public, faptul că cei doi tineri sunt hotărâți să se căsătorească,
iar dacă cineva are ceva de anunțat, împotriva acestei cununii,
s-o facă înainte ca aceasta să aibă loc. Sunt pomenite numele
și prenumele, dar și locul sau localitatea de unde sunt,
familiile și viitorii miri, spre cunoștința fiecăruia și a tuturora.
Acuma, vestirile, sunt însoțite și de anunțarea unei invitații,
din partea celor două familii, pentru a participa la nunta celor
tineri. Ulterior, fiecare invitat, primește câte o ,,invitație” – o
bucată de hârtie, cu modele diverse, frumos colorată, în care
sunt scrise data, ora și locul unde va avea nunta, locul unde
va fi servită masa și va avea loc dansul ori petrecerea, numele nașilor precum și al părinților. Cine face invitația? Mirele și
mireasa, împreună cu părinții! Desigur, că nu vă sunt străine
aceste invitații!
La nuntă, se petrecea trei zile și trei nopți. Începutul
nunții era cu o săptămână înainte de data stabilită pentru
cununie. Cu o săptămână înainte, după amiază, fetele și
feciorii, numiți de mire și mireasă, se adunau la casa acesteia,
pentru a face palțăul – steagul nunții – o rudă ,,mai grosuță”,
atât cât să nu fie prea grea, ,,pe care se coseau șterguri,
batiste cu broderie și panglică tricoloră”.
Palțăul era jucat tot timpul în ziua nunții, de cei care
l-au făcut, atât la mire acasă, cât și pe drumul către mireasă,
pe drumul spre cununie, în timpul cununiei, până la intrarea
mirilor la masă. Abia atunci palțăul era așezat în spatele
mirilor. Se zice că steagul trebuie jucat tot timpul și că nu e
bine să-l scapi din mână, pe jos. Dacă așa se va întâmpla,
atunci cei doi tineri se vor despărți curând, nu vor avea noroc
în căsnicie.
Tot cu o săptămână înainte se făceau invitațiile la
nuntă. Nu ca cele din hârtie, despre care am făcut rostire! De
această dată, feciorii chemați de mire și mireasă, împreună
cu muzicanții, plecau prin sat, la îndemnul mirelui și al
miresei, pe la casele oamenilor, pentru a chema la nuntă. Nu
era ocolită nicio casă, tocmai pentru că se dorea participarea
satului întreg la acest eveniment, iar, în sat nu exista casă în
care să nu fie vreun fecior sau vreo fată, la care, și lor le-ar
putea veni, cât de curând, rândul, pentru a face acest pas.
Dovada celor spuse era palțăul înstruțat și oiaga de horincă,
din care se servea absolut fiecare, întru cinstea și norocul
celor doi miri.
Indiferent că erai certat sau nu cu neamul unuia dintre
cei doi tineri, nu era voie să refuzi oiaga de horincă. Asta
însemna că nu le dorești noroc și bine. Nu e bine să refuzi să
închini!
Zilele următoare își începe activitatea socăcița cu
celelalte femei – vecine, cumetre, surori, cumnate – sosite
spre a ajuta la prepararea mâncării. Miercuri – joi se taie
vițelul și porcul și se fac cârnații, jumările și cartaboșii. Se
fac sarmalele și prăjiturile (turtele) în cuptor. Bărbații fac
cortul unde va avea loc nunta. Se spală farfuriile și oalele în
care vor fi servite mâncărurile, pentru ca, până în ziua nunții totul să fie gata, aranjat, așa ca pentru o mare sărbătoare.
În ziua nunții emoția este și mai mare. La ora stabilită
încep să sosească chemătorii – ,,temătorii” și chemătoarele –
,,temătoarele”, atât acasă la mire cât și la mireasă. Neamurile
și prietenii mirelui se duc la mire acasă, iar cei din partea
miresei se duc acasă la mireasă. Fiecare alai va avea staroste
și muzicanți. Starostele mirelui se duce acasă la mire, iar cel
al miresei se duce acasă la mireasă, urmând să se întâlnească
cu toții, înaintea bisericii.
Muzica va da startul petrecerii, iar starostele va rosti
orația de rămas bun. Înainte de acest moment, unic în viața
mirilor, chemătorii, starostele și muzica vor merge acasă la
nănași pentru a-i aduce acasă la mire. La fel se va întâmpla
și acasă la mireasă. Starostele le va face chemarea, dar nu vor
pleca de la casa nașilor, fără a fi omeniți sau ospătați cu
horincă, vin, mâncăruri special pregătite de nănașă. De la o
casă la altă și până la casa miroilor răsună satul de muzică.
Se strigă, se chiuie pentru ca să se știe în sat că e nuntă, și-i
pe cale de-a începe. Se crede că se chiuie și se strigă pentru
a alunga răul din calea mirilor ce se îndreaptă spre biserică.
Să se alunge ,,cel rău” din drumul și din viața mirilor, iar
aceștia să fie apărați, pentru ca toată viața să le meargă numai
bine. Întrebare: azi cine mai chiuie? Azi cine mai strigă,
strigături? Sunt sigur că știți răspunsul, mult prea bine! Vedeți
modernizarea și schimbarea?! Staroste poate fi numai un
bărbat însurat – ,,foarte bun de gură” – ce știe face urări, ce
știe vorbi mult și frumos, stăpânește arta oratoriei și este
spontan în ceea ce face sau zice, tot așa precum nașii se aleg
numai dintre cei căsătoriți, biserica interzicând altfel de nași,
adică, necăsătoriți.
După ce s-au adunat acasă la mire – chemători, nași,
neamuri, prieteni – starostele oprește muzica și-și începe
orația, sau iertăciunea – ,,bolciugul mirelui”. Mirele, prin
vocea starostelui, își ia rămas bun de la toți cei adunați,
începând cu cei care i-au dat viață – părinții. Aici, de obicei
se plânge. Iată, un fragment din orația de nuntă:
,,Rămas bun măicuța mea,
Altul nu te-oi supăra,
Apă rece nu-i mai bea,
Adusă de mâna meaAdio soare și lună
Și tu măicuța mea cea bună,
Care o viață m-ai crescut,
În brațe tu m-ai ținut
Și binele mie mi-ai vrut.
De l-al casei tale prag,
De l-al tău tăicuță drag,
Care, când el te certa,
Cu lacrimi în ochi el o făcea
Și binele ți-l vroia.
De la grădina cu flori,
De la frați, de la surori,
De la struț de lămâiță,
De la fete fecioriță
Și un struț de busuioc,
Să-ți dea fericire și mult noroc!”.
După rostirea orației se ,,pun la masă”, acasă la mire,
și se servesc mâncărurile tradiționale: ,,leveșă”, ,,boț de
cureti”, ,,buraci cu carne”, ,,pancove”, ,,ciurigăi”, sau ,,colac
cu nucă”, horincă și vin, și-apoi, după ospăț, alaiul, în frunte
cu mirele, starostele și muzicanții, se duc acasă la mireasă.
Alaiul este condus de către staroste. El duce în mână oiaga
de horincă, din care servește –,,îmbdie” – pe toți cei cu care
se întâlnesc, pe drumul până la mireasă. La casa miresei sunt
întâmpinați de gazde – părinții miresei, socri mici, cu horincă
și cu turte.
În casă la mireasă, pe masă, se află un canceu cu un
buchet de busuioc. Se cheamă toți nuntașii, iar mireasa este
dusă de către doi chemători în fața mesei, pentru a-și lua
rămas bun de la toți cei prezenți. Iată, orația, acasă la mireasă:
,,Cer senin și fericire,
Pace dulce și iubire,
Peste această mândră casă
Și pentru mândra mireasă,
Ce stă aici după masă,
Mândră ca o împărăteasă,Că-i foarte frumoasă
Și făcută, ca printr-un inel trecută,
Cu sprâncene subțirele,
Ochi frumoși ca două stele,
Gura, buze subțirele,
Mult aș vrea să fie-a mele.
Ia-ți mireasă rămas bun,
De la a ta casă,
Căci te-ai grăbit de mireasă,
Te-ai grăbit la măritat,
Ca floarea la scuturat.
Dar, floarea mai înflorește-o dată,
Dar tu nu mai altul fată.
Ia-ți tu acum rămas bun mireasă,
De la a ta casă,
De la soare, de la lună,
De la a ta măicuță bună
Și frumos îi mulțumește,
Că frumos ea te-a știut crește,
Nici în apă să nu cazi,
Nici în foc să nu te arzi.
De la al casei tale prag,
De la al tău tăicuță drag,
Care, când el te certa,
Cu lacrimi o făcea
Și al tău bine vroia.
Că soacra nu ți-i mamă,
Ca să-ți ia lucrul în seamă.
Nici nu te-a pune la cină,
Ci te-a mustra fără vină.
Că binele din fetie,
Nu-i poet să-l poată scrie,
Nici ghicitoare să-l ghicească,
Dar, nici nevastă să-l trăiască.
Că toate drumurile ți-s închise,
Numai două ți-s deschise,
La fântână după apă
Și la mă-ta câteodată.
De la grădina cu flori,
De la frați, de la suroriDe la feciori și feciorițe,
De la struț de busuioc,
De la feciorii din joc.
Ia și struț de busuioc,
Să-ți dea Dumnezeu fericire și mult noroc!”.
,,Noua familie nu se creează și nu se consolidează în
concepția tradițională numai prin acte economice și juridice.
Ea trebuie consfințită și apărată printr-o serie de acte rituale
și ceremoniale, menite să o ferească de forțele răufăcătoare
și să-i aducă fecunditate, prosperitate și viață fericită, să o
integreze în viața socială a comunității.” 7
Revin la frumusețea nunții tradiționale, căci prea sunt
frumoase nunțile în acest colț de rai. După târgul și târguitul
miresei, după vânzarea și cumpărarea ritualică, după primirea
binecuvântării părintești: ,,Că nu-i prunc pe lume, Să se
nască / Și să crească, / La părinți să nu-i greșească!”, după
închinatul paharelor pline de horincă, după primirea miresei
și acceptarea ei de către alaiul mirelui, după închinatul din
sticla starostelui – semn al împăcării spirituale, a celor două
alaiuri, semn că toată lumea este de acord cu ceea ce se
întâmplă, printre strigăturile și chiuiturile feciorilor și-a
fetelor, cele două alaiuri – al mirelui și al miresei – pornesc:
,,Pe drum către cununie, C-aș-o vrut Bunul și Dreptul
Dumnezeu să fie!”
Starostele mirelui, împreună cu muzicanții dau
semnalul de plecare spre Sfânta Biserică. Primul ce va pleca
va fi mirele, însoțit la braț de către două chemătoare –
,,temătoare”, (el va fi deschizătorul drumului), urmat, de
mireasă, ajutată sau condusă de către doi feciori – ,,temători”
– urmați cât de aproape de nași, socri, nuntași, vecini și
vecine, prieteni și prietene, într-un cuvânt, întregul alai al
nunții: ,,Câți chemați, câți nechemați!”, strigând și chiuind
de bucurie. Tot alaiul este partea activă a nunții, dar ,,transfer”
privitorii, ,,babele de pe marginea drumului”, ,,de pe garduri
sau din curțile caselor”, în partea pasivă a alaiului, pentru că
și privitorii sunt coparticipanți la această nuntă. Și aceștia sunt participanți la nuntă, invitați fiind, de staroste, să închine
în cinstea mirilor, dorindu-le să aibă noroc, fericire ori casă
de piatră. Și, mai știm că nu e bine să refuzi în astfel de
momente. Încă se mai fac invitații verbale acestor persoane,
să vină, să facă parte activă din alaiul nunții: ,,Placă-vă și
poftiți, / La un scaun de hodină, / La un pahar de băutură /
Și la mai multă voie bună!”. Întâlnirea din fața bisericii este
extrem de frumoasă. Aici, ritualic, se hotărăște cine ,,va
conduce în casă”, ,,cine va fi șeful casei”. Se negociază între
cei doi starosti aleși. Se negociază între miri. Încă mirii sunt
separați – mirele, cu alaiul său, în partea dreaptă, iar mireasa
cu alaiul ei, în partea stângă, așa cum vor sta în timpul Sfintei
Cununii, în fața Sfântului Altar. Ce se negociază? Cine va fi
cel care va face primul pas, spre celălalt! Aici, ajungem la o
altă parte interesantă din nuntă, pentru că, atât mirele, cât și
mireasa, sunt sfătuiți de către toți cei din alai să nu facă EL
primul pas. Gândindu-mă la acest pasaj din ceremonialul
nunții, nu am auzit, să se vorbească prea mult (să se facă
referire scrisă), dar am văzut, uneori, orgolii și încăpățânare.
Și asta în numele dragostei și-al iubirii ce trebuie dusă la altar.
S-a vorbit despre ironia pe care o degajă nunta, și fără a greși,
este adevărat. Aici, la nuntă, nu vedeai oameni supărați, și
nici nu avea voie să se supere nimeni! Astea, în numele
proaspetei familii, și al celor doi tineri. Se crede că dacă
lumea de la nuntă este supărată tinerii nu vor avea noroc, vor
fi toată viața supărați sau se vor certa toată viața. De asta atât
abuz de veselie, îmi permit o părere personală, bineînțeles,
totul, în spirit de glumă! Totul se pune sub semnul
începutului, și este firesc să fie așa! După acest spectacol, sau
după acest joc al dragostei, dat în fața bisericii mirii se
întâlnesc, se țucă și intră în biserică, pentru a primi taina
cununiei. Mireasa se așază în partea stângă a mirelui, iar nașii
de-a stânga și de-a dreapta mirilor, pentru a-i ocroti cu toată
dragostea, așa ca pe propriii lor fii, doar, de azi înainte, sunt
numiți de societate și biserică, ,,părinți spirituali”.
După ce se termină slujba de cununie, se iese din
biserică, și acolo, înaintea bisericii, în timp ce cântă muzica
pentru a se auzi în tot satul, nașii închină cu sticla de horincă
înstruțată, spre preot și spre ceilalți invitați, apoi, cu toții se
îndreaptă spre casa mirelui.
La intrare, în poartă, în așteptarea mirilor și-a nuntașilor, se pune, pe o măsuță ,,un blid de lut cu grâu, un
vas cu apă și un struț de busuioc”, iar starostele le urează
tuturor un bun venit, apoi, aruncă peste miri și peste toți
nuntașii cu grâu, zicând: ,,Să vă înmulțiți ca grâul!”. Cu
busuiocul de pe masă îi stropește pe miri, urându-le: ,,Viață
limpede și curată ca apa de izvor!”, iar apoi îi invită pe toți
– miri și nași – să se rotească de trei ori în jurul mesei,
strigând: ,,Pentru voi, nuntași, este fericire, pentru mire și
mireasă, este dragoste și iubire!”. După ce se învârt, în
numele Sfintei Treimi, pe după masă, sunt poftiți să intre și
să se așeze fiecare unde crede de cuviință, urmând în scurt
timp, ca starostele să rostească o rugăciune de binecuvântare
a nunții. Aceasta se întâmplă în cazul în care nu este și un
preot printre invitați. Dacă preotul este prezent, atunci,
rugăciunea și binecuvântarea o rostește dumnealui, apoi se
așează la masă, se mănâncă și se închină, întru norocul,
fericirea, bunăstarea și belșugul celor doi miri. Apoi începe
dansul.
De la o vreme, tot la semnalul dat de staroste, se
oprește muzica și se anunță darurile pentru miri. Cei prezenți
la nuntă încep să-i cinstească pe miroi cu fel de fel de cadouri,
începând de la nași. Cadourile sunt simbolice, atât sumele de
bani cât și cadourile materiale, vin să ajute tânăra pereche,
pe drumul ce-a pornit, pentru a nu-i fi atâta de greu, acest
început. Se fac cadouri de genul – ,,oale, blide, seturi de
farfurii, țoluri, ligheane” – cam de ce ar avea nevoie, în viață
și căsnicie, mirii. ,,Nunta cu dar practicată astăzi pe scară
largă este și ea bazată pe principiul reciprocității, al
întrajutorării, fiind știut că cel care a făcut nunta și a primit
darurile, are obligația să se ducă și să dăruiască la nunțile
celor ce au venit la nunta lui”.8
Aparte, fața de ceea ce am văzut în cercetarea nunții
în zona Chioarului, de care aparține satul Mocira, este faptul
că după cinstitul miroilor, se face ,,dansul miresei”. Aici,
mireasa este luată la dans de fetele cu care a feciorit, de
chemătoare – ,,temătoare”, de cele mai tinerele, sau mai
bătrâne, față de mireasă, ce nu sunt căsătorite încă. Nici
feciorii nu se lasă mai prejos, și-l iau pe mire la dans, un dans
al feciorilor – unde, la fel, vor participa toți cei necăsătoriți, prieteni ori vecini cu care mirele a ,,holteit”. Pentru mireasă
este ultimul dans cu fetele, ca fată, iar pentru mire este ultimul
dans, ca fecior, cu feciorii, știindu-se că o dată nunta
terminată, mirele și mireasa, primesc un alt statut – cel de
bărbat și cea de femeie. Ce se întâmplă de fapt? Folcloriștii
au numit această trecere o moarte ritualică – ,,mori” din
poziția de fecior și te naști bărbat; ,,mori” din poziția de fată
și te naști femeie măritată.
Se închină cu horincă, se cântă și se dansează – așa ca
pe la noi, că tare mai sunt frumoase nunțile, ,,doar un singur
păcat le dau, îmi spunea, adineaori, un bărbat – ,,păcatu-i că
se termină!”. Încă mireasa mai poartă cununa pe cap – semn
al purității și-al fecioriei, dar vine vremea când i se va da
cununa jos din cap! Pe aici, pe la noi, ritualul luării cununii
din cap de la mireasă se numește ,,dezgătatul miresei”,
și este ultimul act ritualic, înainte de-a-și schimba poziția
și condiția. Încă mai e fată fecioară. O dată ce i se ia cununa
jos din cap, i se pune baticul sau zadia de nevastă, cumpărat
și primit, ca dar, de la nănașa din partea miresei. Deja,
din această clipă, nu mai povestim, de mireasă, ci de nevastă.
Coronița e luată din capul miresei de nănașă-sa, în timp ce
se cântă:
,,Mireasă, cununa ta,
A sta-n cui și-a rugina
Și-amarnic îi lăcrima!”
Plânge și mireasa, dar mai amare sunt lacrimile mamei
sale, care-și vede fata cu batic sau zadie de nevastă, fără a ști
ce-o așteaptă, de azi înainte. Ea, mama, trecuse și ea la rândul
ei prin așa ceva, și-i știe și-i înțelege toate greutățile cu care
se va întâlni fata ei, dar, așa este viața omului! El – bărbatul
– stăpân în casă, iar ea – femeia – mereu, sub papucul
bărbatului, supusă. Cu baticul pe cap, mireasa este luată la
dans de către femei și se joacă ,,dansul femeilor”, în timp ce
se cântă ,,horea nevestelor”, că, au și nevestele o hore, a lor!
Totul este deja schimbat! Dacă în urmă cu câteva ore mireasa
dansa cu fetele nemăritate, iat-o, acuma, dansând, numai cu
femeile măritate. Cu ele va mai putea juca, desigur, la o altă
nuntă, la un alt dezgătat de mireasă, dar cu fetele fecioriță,
niciodată! Fiecare nevastă dansează cu mireasa – începând de la nănașe, soacră, mamă, cumnată, vecină – într-un cerc,
pentru a o apăra pe mireasă – condiția majoră, e ca cele careo
dansează, să fie femei trecute peste cununa nunții, să fie
femei măritate. Aici, în acest dans al femeilor, nu au ce căuta
fetele fecioare și nici bărbații. La terminarea dansului, mirele
trebuie să plătească cununa, ,,la mireasă cu un sărut, iar la
nănașă-sa cu bani grei!”. Și-așa se și întâmpla! Mireasa era
țucată, cununa sau coronița era plătită, și nevasta era a
bărbatului. Mulțumirile pentru toată truda și osteneala,
încheie nunta, iar mireasa și mirele pleacă împreună acasă,
urmând a se întâlni a doua zi pentru ,,ospățul nașilor”. Aici,
sunt invitați, nașii și neamurile de-aproape, dar și cine dorește
să vină, nu are opreliște. De această dată cei care servesc
musafirii, sunt mirele și mireasa. Ei își servesc invitații! Iar
se lasă cu petrecere, cu cântec și cu voie bună!
A treia zi după nuntă, se duce zestrea fetei acasă la
bărbatul său – ,,lădoi” – (lada de zestre), ,,credențul” –
(dulapul de haine, șifonierul), ,,dricarul” – (duna din pene de
gâscă), masa, scaune, perini, țoluri, cergă și alte obiecte de
trebuință și uz casnic. Iar, acum, la final, vorba poetului:
,,Cât mac e prin livezi,
Atâția ani la miri urez!
Și-un prinț la anul
Blând și mic,
Să crească mare și voinic,
Iar noi să mai jucăm un pic
Și la botez!”
,,Căsătoria nu înseamnă simplamente ocazia de a
întreține raporturi sociale, de a restrânge relațiile familiale,
cele de prietenie și de a răspunde obligațiilor sociale. Ea
reprezintă mult mai mult decât problema a doi indivizi: ea
implică clanuri și toată societatea în care trăiau era
determinată de aranjamentele lor.”9
Nunta a pierdut din semnificațiile tradiționale din
cauza influențelor contemporaneității. Apelarea la tradițional
după concepția tinerilor, este ,,un fapt depășit”. Cel care
suferă este folclorul și tradiția. Un obicei odată pierdut, greupoți să-l mai readuci și să-l mai performezi. Frumoase în
desfășurarea lor, nunțile tradiționale, pierd tot mai mult în
fața modernului și prostului gust.
În speranța că vom avea nunți tradiționale tot mai des,
cu credința că nu ne vom depărta de obiceiurile,
ceremonialurile, ritualurile ori datinile noastre strămoșești,
las un cuvânt de mulțumire, tuturor acelora care au trudit întru
muncă și explicații, pentru elaborarea acestui studiu.
Mulțumirile mele se îndreaptă într-un mod cu totul și cu totul
aparte, către cei care, ani de-a rândul au avut calitatea de
staroste și-au condus nunta cum au știut dumnealor mai
frumos, pentru că, parte din explicațiile din acest studiu, le
aparțin. Am povestit mult cu ei despre fenomenul nunții și
despre ceea ce se întâmplă acuma în nuntă.
Mii de mulțumiri celor care luptă pentru păstrarea
comorilor noastre tradiționale, dar mai presus de orice, acelor
care luptă pentru ca nunta tradițională să nu se altereze, să nu
dispară, ba mai mult, să rămână așa cum o știm, din poveștile
părinților sau a bunicilor.

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Nunta tradiționala”

Pin It on Pinterest

Distribuie acest articol

Promovează cultura! Distribuie acest articol!