Câteva considerații cu privire la ceremonialul funerar din Maramureș

Descriere

Moartea, eveniment inevitabil în viaţa omului, reprezintă trecerea din lumea aceasta,
în lumea de dincolo. Moartea înseamnă o despărţire definitivă a defunctului de familie, de
colectivitate. Acest ceremonial este alcătuit dintr-un sistem de practici şi credinţe, menit să
asigure integrarea omului în lumea de dincolo, reechilibrarea sistemului social, pe de altă
parte. Şi în obiceiurile în legătură cu moartea întâlnim trei etape principale proprii oricărui
ceremonial de trecere:
– despărţirea de categoria celor vii;
– pregătirea trecerii în cealaltă lume;
– integrarea în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea
celui mort2.
„Înainte de a deveni ceremonialuri, nașterea, nunta și moartea au fost o sumă de
rituri și ritualuri, fiecare având o funcție bine delimitată, pentru înțelegerea cărora trebuie
să avem în vedere în mod obligatoriu substratul lor mitologic. La desfășurarea ritualurilor,
a ceremonialurilor participă întreaga colectivitate. „S-a ajuns la concluzia că cele mai vechi
rituri de trecere par a fi cele de înmormântare, fiind legate de un foarte vechi cult al
morților, urmate de cele legate de naștere și mai apoi de cele legate de nuntă. De altfel,
obiceiurile de înmormântare sunt și cele mai conservatoare, atât la nivel de structură, cât
și la nivelul sensurilor implicate.”3
„Scurgerea permanentă a timpului și infinitul spațiului, figurate în spirală, sunt
punctate de rituri și obiceiuri de sorginte păgână peste care s-au calchiat credințe creștine:
binecuvântarea, botezul și împărtășirea muribundului. Diferențele dintre păgân și creștin
sunt greu de stabilit, deoarece ele în timp s-au contopit. Existența este secvența pe care o
cunoaștem, reprezentând lupta pentru conviețuire, munca și durerea. Venim din necunoscut
și ne îndreptăm spre lumea de apoi, albă, fără griji, divizată clar, pentru fiecare om în rai
și iad. Sus este raiul, locul liniștii, al odihnei și mulțumirii. Iadul este jos, el este pedeapsa
și pătimirea. Spațiul de dincolo este reprezentat tranșant. Lumea de dincolo este fie
recompensă, fie pedeapsă pentru faptele săvârșite de om în timpul vieții.”4
În Maramureș, datorită spiritului religios al comunității, se mai păstrează unele
secvenţele ale ceremonialului funerar. Dar asistăm și la o serie de transformări în ceea ce privește elementele tradiționale. Obiceiurile ancestrale au fost înlocuite cu altele noi,
importate din zonele urbane. Unele localități maramureșene mai conservatoare încă
păstrează credința în semnele prevestitoare de moarte. Semnele morţii sunt descifrate în
diferite evenimente din natură: pocnirea unor obiecte din casă: mese, dulapuri, laviţe, paturi,
lăzi, stâlpii hornului, uşi, pereţi, icoane, oglinzi, grinzi; căderea şi spargerea neaşteptată a
unor oglinzi sau icoane: Când o murit soacra o picat un blid din cui. Pă când ne-am dus
dincolo în casă, să auzim ce-o cântat aşa, toată farfuria era făcută praf, nicio bucăţea n-o
rămas din ea. O fost numa’ bucăţele cât un ban din ea. O fost semnu c-a muri din casă. No
trecut o săptămână şi soacra o fost în pământ. Multe-s adevărate.5 Alt semn prevestitor
al morţii este cântatul găinii cocoșește, al bufniţei ziua în apropierea casei sau strigătul
cucuvelei. La noi când o murit socru’ meu, o cântat găina „cocoşeşte.” Tare hâd o făcut.
Şi i-am spus la socru: că a muri el sau a muri oaricine. Şi am dat găina ceie la Petre în
Handan. Şi iar o cântat. Zicea că s-o măsurăm. O puneam aici la masă aşa culcată şi-o tot
înturnam până la uşă. Dacă venea cu capu’ la uşă, capu’ se tăia, dacă se nimerea cu
picioarele tăiam un miez din coadă şi o aruncam. Da’ dacă se nimerea capu’, se zice că
moare omu’ dacă nu tai găina.6 Găina reprezintă un animal psihopomp, care va călăuzi
sufletul pe lumea de dincolo. De aceea se crede că este prevestitoare de nenorociri și moarte
când cântă „cocoșește.”
„Pragul sau trecerea dintr-o lume în alta este marcat prin acte rituale și ceremonii
cu statut de normă. Secvențele fiecărui ceremonial respectă o ordine consacrată și
obligatorie. Ele înfăptuiesc trecerea din lumea aceasta-finită, în lumea cealaltă-infinită. În
caz contrar, de neîndeplinire a trecerii prin eludarea unei secvențe, forțe malefice se vor
întoarce după înmormântare împotriva familiei rămase aici. Îndeplinirea întregului
ceremonial este o îndatorire pentru familie; în acest mod familia își ajută noul născut sau
decedatul să traverseze ușor frontierele și pragurile dintre cele două lumi.”7
Până la venirea morţii, casa reprezintă centrul lumii. După moarte, ea devine simbol
al „necuratului” şi „pericolului.” Acest fapt este determinat de prezenţa unui mort în casă.
Dacă mortul este legat de „necuratul” şi spaţiul de deasupra lui şi de sub el se consideră „a
lui” şi „necurat”. Casa este inevitabil atinsă de influenţa morţii. Casa în care se află mortul
este deosebită de celelalte case din sat, este un loc periculos care trebuie marcat prin diferite
însemne cum ar fi agăţarea unui prosop negru sau a unui batic negru la poarta casei, preotul
tămâiază de trei ori în jurul mesei sau a laviței pe care stă așezat defunctul, realizând astfel
cercul magic de protecție. La casă să punea un batic negru cu cipcă albă, cu faţa spre
răsărit, îl prindea aşa pă perete. Acolo îl lasă şi după un an, îl bagă pă foc. Mortul să pune
în mijlocul casei că se citesc Sfinţii şi preotul înconjoară de 3 ori masa şi să poată trece.8  În trecut spălarea ritualică a mortului în patul în care a decedat, se realiza de către
persoanele anume învestite în sat cu această funcție și care erau remunerate simbolic în
timpul înmormântării, cu prosoape și colaci. Scăldarea defunctului cu apă neîncepută de
izvor și spălarea mâinilor după acest ritual, nu țin de igienă, ci ne trimit cu gândul la ideea
de purificare. În scaldă i se pun frunze şi flori frumos mirositoare precum: mentă, sunătoare,
muşeţel, busuioc. Apei, cu care s-a spălat mortul, i se acorda o atenție deosebită, existând
credința că aceasta ar constitui un element foarte puternic, utilizat la farmece de către
descântătoarele satului: Apa în care s-o spălat mortul trebuie aruncată undeva departe
într-un loc neumblat, pentru că cine să atinge de apa ceie, îi ca mort pântru semenii lui.
Dacă vreun fecior sau fată mare sunt stropiţi cu apă de pe mort să spune că nu se mai
căsătoresc, că nu se mai uită nimeni la ei. Vrăjitoarele folosesc apa ceie să facă rău cu ea.
Dacă ai ură pe cineva şi îi dai să bea horincă cu apă de pe mort, în zi la anul (zi de mare
sărbătoare), apoi omul acela nu mai are nicio putere. 9Astăzi ritualul scăldării mortului se
întâlnește tot mai rar, acesta fiind pregătit de către membrii familiei sau apelându-se la
personalul calificat de la pompele funebre.
Lumnina mortului, reprezintă o lumânare subțire din ceară, tăiată pe măsura staturii
celui mort, încovrigată ca o turtă și așezată pe pieptul lui pentru a-i fi călăuză, toiag,
adjuvant, în marea călătorie. Lumânarea apare ca simbol al verticalității, luminii dar și ca
simbol al jertfei și al salvării spirituale ca simbol al purificării prin ardere. Două femei
oarecum specializate, confecţionează această lumină a trupului sau toiagul. „Prin
subordonarea lui simbolurilor verticalității, fapt ce permite integrarea și în seria simbolurilor
Axei Lumii, toiagul mai poate primi și sensul de indicare a direcției, devenind o posibilă
cheie care să-i deschidă sufletului unele porți”.10 Această lumânare se realiza din ceara
învârtită de şapte sau de nouă ori pe lângă pahar. Era pusă într-o cană de lut la căpătâiul
mortului şi aceasta trebuia să ardă de câte ori se trăgeau clopotele sau se bocea. Tradiţia
spune că toiagul ce arde trei zile la rând distruge şi arde toate păcatele defunctului. Totodată
de toiag se va sprijini omul pe lumea cealaltă, când va călători. Despre lungimea toiagului
se crede că luându-se cu feştila măsura mortului, norocul ce l-a avut acesta nu se duce cu
dânsul, ci se opreşte în casă. La mort i să făcea lumina trupului. Măsori mortul şi cât îi
mortul de lung, atâta de lungă o faci. Şi-api după aia o învârți până rămâne mică. Şi aceie,
mai demult o punea pe piept la mort. Şi lumina o făcea numa’ văduvele. Că văduvele nu-s
aşa păcătoase, îs mai curate. Lumina aia arde numai când se trag clopotele. Şi ce rămâne,
se duce la biserică. Api agheazma cu busuiocu’ se îngroapă cu mortu’.11
În unele localități s-a pierdut obiceiul de a confecționa lumina mortului sau toiagul,
astăzi se lasă în permanență lumina aprinsă în încăperea în care se află defunctul. Suferința nemaiputând fi exprimată public, ea devenind oarecum incompatibilă cu
societatea actuală, obiceiul bocitului, s-a pierdut în mare parte, femeile nu se mai cântă la
căpătâiul mortului ca în trecut. Acest obicei mai apare în cazuri izolate la înmormântarea
unor tineri nelumiți. „Jelirea sau cântarea mortului definesc foarte bine sensul simbolic al
plânsului ritual: el se definește astfel ca un act magic, ce nu este un semn al durerii, decât
într-un plan secundar, fiind în primul rând o formă de asigurare a trecerii sub semnul
firescului, Dincolo”.12
În cele două seri premergătoare slujbei de înmormântare, la casa mortului se face
priveghiul, cu care ocazie vin prieteni, rudenii, vecini, tineri, să privegheze la căpătâiul
defunctului, căutând în acelaşi timp să consoleze familia îndurerată. Priveghiul cu jocurile
lui distractive datează încă din antichitate, când se credea că sufletul mortului trăieşte
dincolo de marginile morţii, şi erau bucuroşi mai presus de orice pentru această nouă viaţă
fericită, care începe după pieirea trupului. S-a păstrat obiceiul de a merge în priveghi la
casa îndoliată, renunțându-se însă la jocurile și dansurile de priveghi specifice, practicate
de către tinerii satului.
Se mai păstrează nunta mortului, cu toate obiceiurile ancestrale pe care aceasta le
implică. Prezentăm câteva elemente ale acestui obicei, preluate direct de pe teren: dacă
moare o fată îi pune balţ împtistrit ca la mirese şi cunună. Şi la biserică când citea liturghia
cu sâmbăta lui Lazăr, îi lua cununa de pă cap şi o lăsa în biserică la icoane. La băiatu’
care moare i să face steag alb ca la nuntă şi cipci puse aşé păstă el, cusute cu flori de
bărbănoc. Api femeile cântă morţeşte şi un copilaş ducé steagu’. Să crede că nu-i bine să
meri de druşcă la mireasa moartă, că n-ai niciun noroc. Şi api’ puneau o coconucă mică
de druşcă. La mireasa care o murit i să face mire, prietenul sau logodnicul ei, să îmbracă
mire şi să duce cu ea până la groapă. Şi la fecior, să îmbracă o fată de mireasă. Api s-o
auzât cazuri când s-o întâmplat nenorocire cu cine o mărs de mire sau mireasă la mort. Şi
atunci puné o fătucă mică şi o îmbrăca în negru şi mergea înaintea sicriului.13 Sicriul în
trecut se confecționa de către meșterii pricepuți ai satului, astăzi acesta se achiziționează
din zonele urbane.
Înainte de înmormântare la o casă vecină se pregăteau colacii ritualici și pâinea din
făină albă de grâu, grâul fiind considerat o ofrandă ritualică. Putem distinge în cultura
populară două forme ale pâinii: cea care râde, care reprezintă colacul ritualic, colăceii,
pupii și pupezele din zilele de sărbătoare, colacul de botez şi colacul nupțial, țâpoul,
stolnicul etc. şi pâinea care plânge reprezentată prin colacii de înmormântare sau de la
pomană. „Coptură rituală, cunoscută la multe popoare, este un simbol cu multiple
semnificații. El mediază opozițiile copt-necopt, natură-cultură; stabilește legăturile dintre
cei vii și cei morți, dintre cer și pământ, dintre zei și oameni. Colacul ritual este simbolul
Soarelui și al Lunii, semnificație susținută prin ornamentele sale care transfigurează o hierogamie cosmică”.14 Colacul pus în cruce este preparat din apă, grâu, drojdie şi sare,
este un simbol, desemnând hrana spirituală. Este pâinea sfântă a vieţii veşnice despre care
se vorbeşte în liturghie. Simbolul drojdiei se exprimă în textele evanghelice ca principiu
activ al dospirii, simbol al transformării spirituale. Până la beserică să fac 7 stăţii. Un
colac să aduce înapoi de la beserică, numa’ unu’ şi să aruncă în pod când se ajunge acasă
de la înmormântare. Aiesta tăt pântru norocu’ să aruncă. Şi nu să leagă nimic de el, nu-l
mănâncă nimic. La staţii dădeau un colac la un copilaş, care era mai micuţ. La tăte 7
staţiile. Pântru vămi să îngroapă la subsioara mortului un colac, pă care să pun 7 bani. Îl
puné sub mână. Acela-i păntru cele 7 vămi.15 Astăzi colacii ritualici pentru pomene se
comandă de la firme autorizate, mâncărurile pentru masa mortului se comandă de la firme
de tip catering sau se prepară la căminul cultural, unde după slujba de înmormântare,
participă întreg satul.
Demersul funebru avea o structură bazată pe cifrele magice, întâlnite atât în
substratul spiritual păgân, cât și în cel creștin, în cadrul formelor de inițiere: „ceara învârtită
de șapte ori pentru lumina mortului” , „rugăciunea celor șapte zile ale săptămânii,” „șapte
stații”, „șapte vămi”, „șapte bănuți” – număr impar, deschis absolutului. Văzând moartea
ca pe o etapă firească și având credința fermă a imortalității sufletului, frica de moarte nu
există în mentalul colectiv arhaic. Moartea reprezintă trecerea în regnul vegetal al trupului,
și în cel pur spiritual, a sufletului. Moartea restituie naturii și cosmosului partea imaterială
și cea materială a ființei.
O altă cifră magico-religioasă, întâlnită în ceremonialul funerar, este cifra douăzeci
și patru. Puneau o botă deasupra mortului şi puneau struţ de busuioc deasupra lui. Şi bota
are o scobitură în care tăţi ai casei împlântă (introduc) bani. Şi subsoară i să pune la mort
un pup. Şi pe pupul cela, se pun 24 de pupuţi. Să aivă de trecere. Pupul îl făcea socăciţa
în cuptor. Făceau demult şi 24 de prescuri şi pă fiecare se puneau bani, pă pup sau pe
pupăză. „Numărul 24 pare să indice dubla armonie a cerului și pământului (12 x 2), dubla
sfântă plenitudine a pelerinajului temporal și a vieții eterne. 12 era numărul sacru al
poporului ales, cele douăsprezece triburi ale lui Israel; cei doisprezece apostoli ai lui Iisus
Hristos. Astfel, 24 poate fi conceput ca dedublare a rolului lor sacerdotal și regal, unul
raportat la oameni, celălalt raportat la Dumnezeu.16
Timp de 40 de zile sau un an de la survenirea morţii cei ai casei adoptă un
comportament diferit. Rudele mortului nu fac şi nu primesc vizite, nu participă la sărbători
şi petreceri. Dintr-o casă îndoliată nu se împrumută nimic, nu se ia nimic, până la îngroparea
mortului. Acestea au rol de protecție a norocului din casa respectivă şi care este ameninţat
în perioada de trecere, când spaţiul între lumi este „deschis.” Spaţiul rămâne nedeterminat
şi după înmormântare, casa în această perioadă devenind și spațiul mortului. Se crede că este bine a se lăsa poarta deschisă, deoarece există credința că sufletul mortului revine acasă
în acest interval. De aceea „locul morţii” rămâne centrul ritual principal în casă şi locul
unde se realizează contactul cu lumea cealaltă. După aceea, aceste funcţii sunt preluate de
către „sălaș” și împlicit de cimitir. Există în Țara Lăpușului și credințe referitoare la sufletul
mortului: Punea din cazan mâncarea şi îi punea mortului în blid. Şi pe a doua zi se vede
că-i mâncat. Îi punea şi pălincă şi mălai. Din toate îi mâncat, se zâce că vine sufletul
mortului. Că sufletul stă şase săptămâni, 40 de zile, la streaşina casei. Nu pleacă până nu
îşi ia tot ce-i trebuie, până nu-i faci pomenile la 3 zile, la şase săptămâni, la 3 luni şi tot
aşa. La 6 săptămâni să face cu nouă văduve.17
În conştiinţa tradiţională nu există totuşi o teamă de morţi. Trecând în lumea de
dincolo, mortul se integrează în şirul strămoşilor, pomeniţi la diferite sărbători. Se fac
pomeni de integrare a mortului în lumea de dincolo: în ziua înmormântării, în a treia zi, a
zecea zi, la 6 săptămâni, la un an. Sunt aduse la 6 săptămâni, 7 văduve care fac Ruga celor
șapte zile ale săptămânii pentru odihnă, pentru pomenirea și iertarea de păcate a tuturor
celor răposați din familie. Cele șapte văduve sunt răsplătite cu colaci, lumânări, bani şi
sunt invitate la masă. Performera Dochia Godja din Oncești ne dezvăluie această rugăciune:
Să pune un blid de fărină pă masă și 7 lumnini în blidu acela. O lumnină îi luni, una-i
marți, una-i miercuri, una-i joi, una-i vineri, una-i sâmbătă și una-i duminecă. Și să zâce
rugăciunea pântru fiecare lumnină, pă rând, numa pântru lumnina ceie te rogi:
Sfântă, luné, începătoare de post,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că io mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.
Sfântă Marți, croitoarea pământului,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că io mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.Sfântă Miercure, vrednică și puternică,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că io mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.
Sfântă Joie, sobornică păstă tăte sfintele dzâle,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că io mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.
Sfântă Vineri, nașterea lu Domnu Hristos,
Sie de adjutori și de folos,
Că io mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.
Sfântă Sâmbătă creștinească și îngerească,
Ajută-mi mie,
Că io mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.
Sfântă Duminecă, botezul lu Domnu Hristos,
Sie de adjutori și de folos,
Că io mă rog,Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă Precurată.
Maica Sfântă să să roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.
Eu așă mă rog și mă-ntorc.
Cum să roagă, 44 de popi,
La 44 de beserici.
Cu făcliile aprinsă,
Cu Vangheliile deștisă,
Cu cădelnițăle întinsă.
Eu așă mă rog și mă-ntorc.
Cum să roagă, 44 de călugări,
La 44 de mănăstiri.
Cu făcliile aprinsă,
Cu Vangheliile deștisă,
Cu cădelnițăle întinsă.
Eu așă mă rog și mă-ntorc.
Cum să roagă, 44 de pătrieci,
În 4 colțuri de lume.
Pântru tătă lumea să să roage.
Să ispășească Dumnezău de tăte relele.
În numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.18

„Cifra șapte corespunde celor șapte trepte ale desăvârșirii, celor șapte sfere, celor
șapte trepte cerești. Zilele săptămânii au fost reintegrate în cadrul simbolic al cifrei șapte.
Ele constituie un fel de totalitate rezumând timpul și spațiul, un fel de microcosmos al
evoluției. Cele șase zile lucrătoare sunt destinate să se rotească precum planetele în jurul
Soarelui, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unei planete; luni, Luna; marți, Marte;
miercuri, Mercur; joi, Jupiter; vineri, Venus; sâmbătă, Saturn; duminică, Soarele.”19 Nu
întâmplător, apare de trei ori în această rugăciune cifra maestră 44. Este un număr magic
cu o vibrație foarte puternică, fiind alcătuit din cifra biblică 40 și cifra 4. Numărul 40 este
o cifră a încercării, pedepsei și ispășirii. Numărul 40 este strâns legat de riturile funerare. 4
este numărul totalității și plenitudinii lumii terestre, tangibile, materiale simbolizată prin
cele patru puncte cardinale. În Bilblie, 4 apare, ca număr sacru și ca simbol al armoniei, deplinătății și stabilității.”20 Dar cifra 44 se reduce în numerologie la 8, cifra echilibrului
cosmic. „După cum arată Sfântul Augustin, orice acțiune în această viață se raportează la
cifra 4 sau la suflet al cărui număr este ternar. Ziua a opta care urmează celor șase zile ale
creației și sabatului, ea este cifra învierii, a transfigurării, a vestirii erei viitoare veșnice.”21
La 6 săptămâni şi la un an, pomana se face şi la biserică. La biserică se duc un colac
şi o sticlă cu vin, care se aşază pe masa ritualică. Participanţii la paus se prind unul de altul,
ridică colacul şi vinul, acest gest simbolizând legătura cu strămoșii. Cultul morţilor, cultul
strămoşilor, legătura cu aceştia se concretizează într-o serie de acte comemorative în afara
practicilor ceremoniale funebre. Dincolo de aceste practici izvorâte dintr-o îndelungată
experienţă şi din credinţe străvechi legate de moarte, marea despărţire este un moment de
jale, de durere pentru familie, pentru comunitate.

Bibliografie
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Consiliul Culturii şi Educaţiei, Institutul de
cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976.
Dinu, Lidia, Casa-loc și timp al trăirii familiale, din revista Ethnos, nr. 4, Editura Museion,
București, 1994.
Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Editura Paideia, București, 2006, pag. 206.
Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, Editura Vox, București, 2007.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. I, Editura Artemis,
București, 1995.
Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara,
2001, pag. 141.
Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș
Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, din Arhiva
C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/04/2008.
Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Palaghia Pop, 78 ani, Lăpuş, 2010, din
Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/01/2010.
Culegător Corina Isabella Csiszár, performer Doca Godja, 65 ani, Oncești, 2016, din
Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureș, Dosar Nr. L/02/2016.