Păstoritul la Botiza

Lucrarea de faţă prezintă rezultatele unui studiu de caz făcut la o stână din Botiza, Maramureş, pe durata unui întreg An Pastoral. Protagonişti sunt fraţii Vasile Dolca, gazdă de stână şi Pătru Dolca, baciul. În perioada cuprinsă între zilele de Sfântu Dumitru şi Sfântu Gheorghe, sărbători care împart Anul Pastoral, sunt descrise iernatul şi primăvăratul oilor. Sărbătoarea Ruptu’ Sterpelor are o mare însemnătate, fiind ziua când se constituie stâna şi se pregăteşte urcatul oilor la munte. În timpul Verii Pastorale stâna se mută periodic în mai multe locuri. Liniştea din munte este perturbată uneori de lupii sau urşii care se apropie de stână. Pentru menţinerea echilibrului şi a ordinii cosmice ciobanii recurg la anumite rituri.

The aim of the present work is to highlight the results of a case study written at a sheepfold in Botiza village, in Maramureş, during the pastoral year. The protagonists are Vasile Dolca, the sheepfold host and Pătru Dolca, the shepherd. The period of time between Sf. Dimitri and Sf. Gheorghe holidays divide the pastoral year and describe the hibernation and the spring of the sheeps. The Ruptu’ Sterpelor holiday is of great importance, being the day when the sheepfold is organized and the transhumance is prepared. During the pastoral summer the sheepfold is frequently moving from a place to another. The silence of the mountain is only disturbed by the wolfs and bears who are approaching the sheepfold. In order to maintain the cosmical balance, the sheepherds resorts to certain rituals.

Product Description

Între anii 2014 şi 2015, pe teritoriul administrativ al comunei Botiza se aflau doar două stâni: cea a lui Dolca Vasile zis şi Vasile a lu’ Domiţu şi a lui Cohan Vasile, zis Văsălie a Cohanului. Vasile Dolca, la acea vreme în vârstă de doar 28 de ani era gazdă de stână şi împreună cu fratele lui, Petru Dolca, de 25 de ani, zis Pătru a lu’ Domiţu, au adunat pe lângă oile lor încă vreo 400 de oi ale sătenilor constituind o stână de aproape 700 de oi. Aveau patru păcurari şi un văcar. Numărul oilor de la ambele stâni a fost de aproximativ 1300. Viaţa pastorală cuprinde un întreg univers şi este cu neputinţă înşirarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea vieţii pastorale, ca de altfel a oricărui alt gen de viaţă. Cercetarea întreprinsă reprezintă un studiu de caz asupra stânei lui Vasile a lu’ Domiţu. Această cercetare a început în luna februarie 2014 şi a ţinut până în luna mai 2015, în preajma zilelor când un An pastoral se sfârşeşte şi un altul începe.

Când mai mulţi proprietari îşi adună oile laolaltă, acestea formează un botei. Mai multe boteie vor forma o stână. Proprietarul cu cele mai multe oi de la stână devine gazdă de stână. De opt ani Vasile Dolca este gazdă de stână.

Să fii gazdă de stână este o mare responsabilitate. Termenul modern ar fi de bun manager: „[…] gazdă de stână cum să zâce la noi. Strâng oi, că am dóuă sute a nóstre şi mai îs tri sute din sat pă când le adună tătă lumea […] Trebe organizat’e tăt’e huc, trebe vătaf, trebe ciobani, no frat’e-mi-o o stat de vătaf, baci, trebe păcurari, trebe strungaş […] trebe tăt, iar io să le pot, să-i plătesc pă tăţ’, să sie bine […] omul trebe să plătească după oaie cât îi; io trebe să mă interesez de tăte lucrurile, strungi, târle la oi, munte, păşunat, tăt […]”2.
Deseori păcurar ajunge un tânăr dintr-o familie nevoiaşă. El poate fi plătit la sfârşitul Anului pastoral de către gazda de stână sau de către un sâmbraş printr-o retribuţie financiară sau valoarea acesteia într-un număr de oi. Dacă e harnic el poate mări efectivul de oi de la an la an.

Fiind înrudiţi şi trăind în bună înţelegere, sătenii au plăsmuit încă din vremuri străvechi acest fel de asociaţie păstorească. Dar întotdeauna au fost unii care au avut oi mai multe decât alţii. Ţăranul român nu putea să ţină mai multe oi decât îi permitea pământul al cărui proprietar era. Iată ce spune un informator în materialul cules de Traian Herseni, la o stână bucovineană cercetată în anul 1928: „Acum nu mai sunt ciobani din cei vechi, care de toate ştiau. Acum e numai tineret de-acesta, unii şi mai în vârstă, care fac ciobănie de silă, pe bani numai”3, „azi oamenii s-au dezvăţat de oi”4. Este asemănătoare relatarea unui informator din Botiza în primăvara anului 2014: „amu nu-s ómeni, ce grăim aici numa un fél de… nu-s bărbaţ’ cum era demult uoamini şi uoamini, uoamini cum să zâc uoaminigazdă […] amu aici îs tăt felu’ de năcăjiţ’…”5.
Cert este că mai demult creşterea oilor constituia singurul mijloc care-i asigura ţăranului existenţa. Oaia, primul animal binecuvântat de către Dumnezeu6 îi asigura omului şi hrană şi îmbrăcăminte. În prezent această îndeletnicire devine pentru unii o afacere.
Gazda de stână reprezintă cea mai mare funcţie la o stână. Însă, sus în munte, un rol important îl are baciul. Până când să ajungă gazdă de stână Vasile a trecut prin toate treptele ierarhice din păstorit. De opt ani strânge oile, dar numai de doi ani coordonează stâna de acasă. Timp de şase ani a fost în acelaşi timp şi baci şi gazdă de stână. În anii când s-a ocupat el de făcutul brânzei, Pătru, fratele lui, a fost păcurar. De un an de zile Pătru Dolca este baci.
Pentru a ne face o imagine despre păcurarul botizan din ziua de azi considerăm necesar a transpune câteva etape din viaţa lui Vasile Dolca, începând cu vârsta la care a devenit strungaş şi până când a ajuns gazdă de stână. Azi el este considerat azi unul dintre cei mai harnici oameni din Botiza. Părinţii lui nu s-au ocupat serios de oierit. Doar bunicului „îi erau dragi oile, iel ţâné, dar el o murit”7. Tatăl lui a lucrat la mina din Văratic şi acasă ţineau şapte, opt oi. Vasile ar fi vrut să păstreze de fiecare dată mieii, dar pe când el lipsea de acasă dispăreau şi mieii. Pe la 14-15 ani nu îi prea plăcea şcoala, dădea fuga la stână şi îi ajuta pe ciobani să bage oile-n strungă. A făcut zece clase, dar şcoala nu i-a plăcut niciodată: „Zăce, am făcut dóuă aici la noi, da am fo’ la oi acéle dóuă, că nu m-o lăsat la oi. Când am mărs primu an o zâs cătă min’e tăt o zâs să mărg la şcoală: mama tata, o zâs măi, Ionu, nost, frate-mio céla mai mare o fo la şcoală în Baia Mare o făcut mecanici auto ce ştiu ce şcoală o-nvăţat. Am zâs <<nu mă duc io la şcoală nu mărg d’ejaba mărg, ori mă lăsaţi la oi, cum l-ai lăsat pă Ion la şcoală pă mine mă lăsaţ’ la oi, nu mă-nteresează>>. O zâs <<Du-t’e, da d’e meri acolo nu să stai dóuă tri zâle să-mi zii să zd’eri că plóuă şi-i frig şi nu ştiu cum…>>8. Apoi a mers la Ion Gavrilă de strungaş. Acesta l-a pus să mulgă. Se trezea la ora trei dimineaţa şi mulgea oile până la ora şapte. Era mai firav şi mâinile îi amorţeau, apoi începuseră să-l doară. „Mă duréu mânurile, acasă nu m-am dus că o zâs omu’ ori-ori, ori meri ori nu zii. Mi-o venit să mărg de durérea mânurilor, da mi-am cătat pă cineva m-o năpust’it vo’ dóuă-tri zâle, da nu put’ém şi-acasă mă tăt duréu […] apoi am trecut… pânt-acéle, mi-am revenit la mânuri şi-am tăt mânat înainte, n-am plecat acasă.”9 În următorul an s-a băgat de păcurar cu bani mai puţini la Mihai Mirun. Era plătit ca unul ce deţinea o funcţie între strungaş şi păcurar. Următorii doi ani a fost păcurar la acelaşi Mihai Mirun, apoi s-a dus de păcurar în Poiana Botizii. În acel an, de la Sâmedru şi până în următorul an în februarie Vasile a lu’ Domiţu a lucrat în Italia. Trăgea lemne din pădure, dar capul îi stătea numai la oile de acasă. S-a ales cu o semipareză facială după ce a făcut baie într-un lac şi cum simbria s-a făcut aşteptată, Vasile n-a mai aşteptat şi s-a întors acasă. A mai lucrat câteva luni în Oradea la o firmă de construcţii, apoi în toamnă cu toţi banii strânşi în ultimii ani şi puşi deoparte de către părinţii lui s-a hotărât să-şi cumpere oi. Această hotărâre a luat-o şi Pătru, fratele lui mai mic. Au început cu treizeci de oi în primul an, apoi a ajuns la cincizeci. Aşa au ajuns să aibă propria stână. La început Vasile era vătaf şi Pătru umbla cu oile. La Ruptu’ Sterpelor s-au lipit şi alte boteie de boteiul lor. Şi prima lor stână a numărat 300 de oi. Au trecut opt ani şi acuma, în calitate de gazdă de stână Vasile răspunde de cele aproape 700 de oi. Vasile Dolca ar putea să se ocupe şi de altceva. Are ofertă de muncă în Germania, dar creşterea oilor îi este într-atât de dragă încât nu-l lasă: „pot mére-n Germania ca să îmi spună unu’ să fac şcoala de şoferi şi să stau la el de tri ori pă an să mărg, da nu pot să zin acasă şi cât stau acolo patru săptămâni ab’ie aştept să zin ’napoi şi cum zin cum îs dus la iéle să le văd, să le ştiu, să le fac…”10. A lucrat perioade scurte din an în Germania la acel neamţ care are proprietate şi la ei în sat. Pătru, fratele lui a fost şi el în Germania înainte de Ruptu sterpelor, iar tatăl lor pleacă din ţară şi lucrează câteva luni pe an, împreună cu alţi botizeni, la acelaşi patron. Vasile Dolca s-a însurat în urmă cu câţiva ani şi împreună cu Ileana au doi băieţi: Vasile de patru ani şi Ion, în vârstă de aproape un an.

Asupra unui aspect care trebuie înţeles ne atrage atenţia Traian Herseni în Probleme de sociologie pastorală: „Ca să înţelegem păstoritul în toată plinătatea lui, trebuie să cercetăm viaţa pe care o duc păstorii, cum trăiesc ei, care este desfăşurarea vieţii lor în lumea care îi cuprinde”.11 Şi aici, ca pretutindeni, munca omului s-a diversificat. În cercetările făcute Vasile Latiş a întâlnit la maramureşeni o viaţă dinamică şi activă. Aceşti oameni refuză şi faţă de sine şi faţă de obşte să trăiască mediocru. Astfel că abia mai poate fi urmărită „complexitatea devenirii antropogeografice”12. Păcurăriei i se dedică în Maramureş oameni tineri, astfel că şi proprietarul de oi şi păcurarii rezistă cu greu influenţelor şi tentaţiilor unei vieţi mai uşoare şi mai bănoase, dar şi dezorientative, în acelaşi timp: „Identitatea şi autenticitatea omului contemporan se confruntă cu grave probleme datorate multiplicării lumilor prin bombardarea informaţională din direcţiile tuturor faţetelor ce compun existenţa umană actuală.”13 Cu atâtea ameninţări „din exterior”, proprietarul de oi, sau chiar păcurarul, poate să privească şi în alte direcţii. Îndeletnicirea aceasta e tot mai slab sudată. Abel este cioban, iar Cain e plugar. Constantin Noica ne face să înţelegem că tot ce înseamnă ameninţare din exterior îl reprezintă pe Cain. Abel este întotdeauna ucis de către Cain.14 Cum la stână lucrurile n-au mers tocmai bine în ultimul an, un an şi mai prost poate să-l facă pe Vasile să-şi vândă oile şi să se ocupe de altceva, sau să renunţe la numărul mare de oi şi să păstreze doar câteva, care să asigure familiei necesarul de caş şi urdă. Majoritatea tinerilor din Botiza lucrează prin Germania, Italia, Olanda sau Elveţia. Cu banii strânşi ei construiesc case moderne, multe din ele fără aspect tradiţional. Aceştia contribuie la „acest fenomen al mutaţiilor de sens şi funcţionale”15 care marchează şi azi satul maramureşean. Alţi tineri urmează o facultate şi caută confortul mediului urban. Dar tuturor oamenilor le plac produsele sănătoase rezultate din iarba şi frunza păscută sus în munte de către oi, capre şi vaci. Tinerii din familii mai nevoiaşe, cei care nu au înclinaţie spre studiu şi nici posibilitatea de a fi ţinuţi la şcoală în Sighetul Marmaţiei sau la Baia Mare şi care au şi drag de animale, doar ei se tocmesc de păcurari.

Personalul pe care l-am cunoscut la stâna lui Vasile Dolca pe durata întregului an a fost format din băieţi tineri, cu vârste cuprinse între 15 şi 23 de ani. Doar Pătru are 25 de ani. „Schema stereotipică: baciul – bătrânul, păcurarul – feciorul, strungaşul – copilul”16 nu este respectată la stâna noastră. Şi, încă nu ştim în ce măsură mai este respectată în Maramureş la 50 de ani după cercetările profesorului Vasile Latiş. În timpul verii pastorale au fost zile când unii dintre păcurari au fost înlocuiţi de tatăl lor, oameni mai în vârstă decât baciul. Niciunul dintre păcurari nu are mai mult de 10 clase. Câţiva dintre ei au doar 8 clase. E nevoie de aptitudini pentru această meserie, chiar dacă ea e sezonieră: „ …da io văd ciobanul care-i de oi sau care nu-i […] dacă nu face faţă şi bagă în faliment nu-l ţân acolo deloc, mărg şi stau io: <<lasă şi stai jos şi mărg io la iéle>> […] stă, şi-apoi oaia nu-i uoaie, apoi nu dă lapt’e”17. Dar şi gazda de stână se poate înşela. Vom vedea că în timpul verii pastorale câţiva dintre păcurari vor părăsi stâna, pentru ca în zilele dinainte de Sâmedru personalul stânii să fie constituit din baci şi doar doi păcurari. „La un sângur om îs multe… cinci sute şi ceva, aproape cătă şésă sute… uite la iele câte-s! Numa Pătru umblă bine la iele! Ştie umbla.”18 spusele etnologului maramureşean „stâna începe de drept şi de fapt de la acest moment”.19 Prin urmare, timpul profesional al stânii începe cu obiceiul Ruptu’ Sterpelor, obicei care se ţine în preajma zilei de Sf. Gheorghe şi reprezintă cea mai importantă zi a Anului Pastoral. La Sâmedru Vechi, în data de 8 noiembrie se aleg oile. Acum se încheie Vara pastorală şi tot în această zi începe Iarna pastorală.

Iernatul
În lunile noiembrie şi decembrie, cât mai ţine vremea bună, ciobanii îşi pasc oile în apropierea satului, în ţarină sau prin grădini. Oile sunt în grija fiecărui proprietar sau sunt adunate în mici boteie. Când vremea se înăspreşte oile iernează de obicei în văile ferite de curenţii reci de aer. La boteiele constituite după Sâmedru, oierii vor duce fânul necesar oilor lor. Dacă e iarnă grea fiecare oaie are nevoie de un car cu fân, iar dacă iarna e mai scurtă şi zăpada se topeşte prin februarie, dând posibilitatea oilor să pască, două care cu fân vor sătura trei oi. Boteiul lui Vasile Dolca este format din peste 200 de oi şi iernează în Valea Humn’ii, unde acesta împreună cu fratele lui, Pătru au o mare grădină în care se află grajdul şi târla. În Valea Humnii, în iarna dintre anii 2013-2014, au stat cu oile Pătru Dolca şi Morar Ion, iar în iarna lui 2014-2015 Pătru cu Costenar Vasile, zis Costică, cel pe care l-am întâlnit în Săcu în vara anului 2014, ca strungaş. Capolnă Mihai, băiatul de 14 ani, mai vine şi el şi ajută. În iarna 2014-2015 Mihăiţă avea 10 oi şi doi miei. Grajdul are o încăpere unde stau păcurarii. Restul grajdului e format din două compartimente, dintre care una pentru miei. O târlă se află în partea laterală, prin mijlocul căreia curge un pârâiaş, iar o altă târlă se află în spatele grajdului. Periodic oile sunt mutate dintr-una în alta, atunci când zăpada e mică sau s-a topit, pentru ca oile să nu stea în noroi. Prin februarie, dacă nu e zăpadă, oile pot paşte în ţarină. Tot pe la mijlocul lunii februarie oile încep să fete. Mieii vor vedea lumina zilei în Valea Humnii sau în câmp. De cum s-au născut, mieii sunt daţi oilor să-i lingă: ca să-i prim’ia. Dacă e foarte frig, mieii sunt băgaţi în grajd, iar dacă ei nu sunt prea mulţi sunt băgate şi oile de la care aceştia sug. În luna februarie a anului 2014 s-au băgat lupii între oi şi până să sară câinii au apucat să omoare două. La mijlocul lunii februarie 2015 erau fătaţi aproape 50 de miei. Dacă o oaie fată doi miei, pe unul dintre ei îl vând la două zile după fătare contra sumei de 50 de lei. Omul care îl cumpăra îl va hrăni cu biberonul până la Sfintele Paşte când îl va sacrifica. Restul mieilor vor sta împreună cu oile şi vor suge lapte de la ele până la ampror. Dată când aceştia vor începe să pască separat, iar oile pot fi mulse. Acest lucru se petrece la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai.

Primăvăratul
Primăvara oile păşunează pe lângă sat. Aproape toţi proprietarii de oi au în grădinile lor câte-o colibă, pe care o folosesc în timpul verii atunci când fac fânul, iar primăvara şi toamna acestea sunt folosite de către ciobani. Până pe la începutul lunii mai, dată când oile s-au mutat în Valea Vinului, boteiul lui Vasile Dolca a primăvărat mai întâi în locul numit În Mal (pe Ticera), prin locurile estice şi sud-estice ale comunei Botiza, apoi în locul numit Căprărişti, situat în partea de vest şi în Dosul Borcutului, în nord-vestul comunei.
În funcţie de lumină şi de poziţia soarelui, toate locurile din jurul comunei au Faţă şi Dos, sunt Pe, În sau Sub: Faţa Mireşului, Dosu Mireşului, Faţa Roatei, Dosu Roatei, Faţa Gârgoietului, Dosu Gârgoietului, Preluca din Dosu Secului, Sub Plai, Sub Râpă, Sub Piatră, Sub Ticeră, Sub Butean, În Mal, La Tău, Pă Grui, Sub Plai, Dosu Plăiuţului ş.a.
Aşa cum înverzeşte pădurea, frunza prinzând culoare dinspre şes înspre munte, tot aşa se depărtează turma de sat. Păşunea cucereşte succesiv departele.20 Aici colibele sunt în furci, în două feţe21, dar sunt mai mici decât cele din munte, pentru că şi păcurari sunt doar doi. În luna aprilie a anului 2014, boteiul lui Vasile număra 300 de oi. Din locul numit În Mal, unde era coliba, oile au ajuns să păşuneze până la locul Sub Piatră, pe Valea Plăiuţului în sus. Când s-a mai încălzit vremea, boteiul s-a mutat în Căprărişti, pentru ampror. La ampror mieii pasc separat de oi şi abia pe când oile vor mulse la amiază, dar nu complet, mieii vor fi lăsaţi să sugă. Apoi vor merge împreună la păşune până seara, când vor fi separaţi din nou. Dimineaţa oile vor fi iarăşi mulse. Din laptele muls în timpul amprorului se face lapte acru. Botizenii îi spun şi lapte de oi. Cu o zi înainte de Ruptu’ Sterpelor, pe la orele 17-18, adică pe la ujină, se aleg mieii şi oamenii îi duc acasă. Lucrul acesta îl fac doar aceia care nu-şi lasă mieii să văreze la munte. Acestui moment păcurarii botizeni îi spun sara de schimb. Pe la mijlocul lunii aprilie oile vor fi tuşinate, adică vor fi tunse pe sub pântece şi între picioarele dinapoi pentru a uşura mulsul şi suptul mieilor. De la Blagoveştenie şi până la Sânziene, tălăngile oilor sunt acompaniate de cântecul cucului. Sau poate că e Sava cea care cheamă pasărea cu penele de aur.22 De Sfintele Paşti Vasile Dolca le duce ciobénilor pască. Este eronată ideea că Vasile a lu’ Domiţu sau vreunul dintre păcurari se poate odihni în zi de sărbătoare. Sugerându-i-se acest lucru botizanul va răspune : É grăigrăi!. Pentru păcurari nu este vreme de odihnă.
După Sfintele Paşti, sau cu trei săptămâni înainte de Ruptu’ sterpelor, din laptele muls se face lapte acru. Laptele se fierbe câteva ore şi cu ajutorul acriţei, lapte acru din toamnă, se încheagă în bidoane de aluminiu. Cine nu are de aluminiu va folosi vechea cofă de lemn. Spuma care se face în timpul fierberii se strânge şi se pune la rece. Aceasta, adunată zi de zi, va servi la prepararea balmoşului.23 În preajma zilei de Sângeorz are loc Ruptu’ Sterpelor, adică separarea oilor sterpe de cele cu lapte. Urmează constituirea stânei şi pregătirile pentru urcatul oilor la munte.

Ruptu’ Sterpelor
Ziua când se constituie stâna şi când păcurarii sunt investiţi profesional, în Botiza, la fel ca şi în mai toată Ţara Maramureşului, această zi poartă numele de Ruptu’ Sterpelor. Măsuriş îi spun cei de dincoace de munte, cei din Băiuţ, din Poiana Botizii şi din celelalte localităţi ale Ţării Lăpuşului. În Ţara Oaşului poartă numele de Sâmbra Oilor, iar în unele locuri din ţară se numeşte Arieţul sau Alesul. Unele momente ale acestei zilei pot să pară neimportante, dar făcând parte din întreg, ele dobândesc valoare în sine.
La Botiza, obiceiul Ruptu’ Sterpelor se ţine la câteva zile după Sfântul Gheorghe, zi când „cerul se deschide pentru o clipă ca o reiterare fulgurantă a timpului primordial când era unit cu pământu”24, spune Vasile Avram. Ruptu’ Sterpelor se dovedeşte a fi un atestat reînnoit al stânii. Prin această normă de drept transmisă de mii de ani stâna se constituie şi se purifică şi obiceiul rămâne o dovadă de convieţuire a unui mare grup de familii din sat. În această zi mieii şi sterpele sunt separate de oile cu lapte, sâmbraşii află câtă brânză i se cuvine fiecăruia, ce păcurari se vor îngriji de oile lor şi cine va fi baci. Această zi confirmă ce s-a stabilit cu câteva zile sau săptămâni înainte, sâmbraşii fiind motivaţi să fie prezenţi aici şi nu în altă parte, la altă stână. Şi pentru că oile vor pleca dincolo de ţarină ele trebuiesc sfinţite.
În anul 2014 Ruptu’ Sterpelor a avut loc în data de 10 mai, dar nu în fiecare an are loc la această dată. Vasile Dolca având cele mai multe oi rămâne şi anul acesta gazdă de stână. Ruptu’ Sterpelor reprezintă, pentru sâmbraşi o zi sfântă, o zi de mare însemnătate, în care familiile sâmbraşilor se întâlnesc, socializează şi respectă riturile păstrate într-o anumită măsură. Vasile Latiş era de părere că nicăieri în existenţa populară nu se întâlneşte o asemenea prezenţă umană şi că de aici se poate deduce suprapunerea timpului cultural peste
timpul pastoral.25
Protagonişti nu sunt doar păcurarii şi sâmbraşii, ci întreaga mulţime de oameni care ocupă spaţiul în care are loc evenimentul. Chiar şi cei străini, invitaţi de familiile sâmbraşilor, sau cei care vin să asiste şi să filmeze, chiar şi ei se încadrează în acest timp şi spaţiu cultural. Evenimentul pastoral din această zi este atât de vast încât cercetătorului prezent i-ar servi o privire binoculară ca să cuprindă întreg fenomenul.26 Pe Valea Sasului, imediat de la ieşirea din sat pe locul numit Dosul Borcutului, pe gura de vărsare a pârâului Izvorul Vinului, pregătirea pentru sărbătoarea care delimitează iarna pastorală de vara pastorală, continuă începând de dimineaţă de la ora 7. Coliba şi târla au fost construite cu o zi înainte. S-a ales un loc frumos lângă râu, aflat la 100 de metri de locul unde stâna era aşezată în zilele precedente şi până în această dimineaţă. Dincolo de pârâu încă se mai află întregi coliba şi târla pentru oi şi lipită de aceasta, cea pentru miei. Prima jumătate a zilei va fi consacrată pregătirilor. La amiază va avea loc sfeştania, mulsul oilor şi măsuratul laptelui. Apoi oamenii vor petrece cu muzică, cu băutură şi cu bucate tradiţionale.

Încă de dimineaţă sunt prezenţi tatăl lui Vasile şi a lui Pătru Dolca, Toader Sidău, zis şi Toader de-a lu’ Burcuş, cumnat cu Vasile, şi încă câţiva sâmbraşi şi prieteni. Cu toporul deasupra unui butuc se taie multă carne de miel. Se va face zamă de miel în căldarea mare, în care, în timpul verii pastorale, se face urda. Pentru această mâncare tradiţională Vasile a sacrificat 4 miei. Un păcurar vine cu mieii din târla de peste râu, unde au stat până acuma şi îi mână spre noua târlă pentru a mai putea fi aleşi câţiva pentru sacrificare.
Zama de miel se prepară în felul următor: bucăţile de carne tranşată se pun la fiert; se demn’ică vreo 30-40 de cepe care vor fierbe alături de carne; se pune o mână-două de cimbru de câmp şi pe când zama fierbe bine se sparg ouă; se pune pătrunjel, piper şi sare, după care se ia de pe foc; pe când se răceşte puţin se adăuga groştior, adică smântână.
Coliba în două feţe, colibă în furci, este acoperită cu tablă ruginită, material recuperat din mina de la Văratic. Aceaste foi din tablă metalică, cândva sub formă de burlane, serveau la aspirarea gazelor toxice din mină. Coliba nu are feţe laterale, ci doar o îngrăditură cu înălţimea de un metru, tot din tablă de burlane. La câţiva metri de colibă, pe patru furci s-a construit comarnicul. Nu are acoperiş, ci doar două poliţe din scânduri noi, jiluite.

Vasile a lu’ Domiţu aduce cu carul tras de cai trei budăci, acele recipiente mari din lemn, cu trei cercuri cum au şi butoaiele. Sunt aduse şi bidoane de plastic şi de aluminiu. Apoi Vasile pleacă cu căruţa în amonte de unde se va întoarce cu 20 de butuci tăiaţi cu ajutorul motofierăstrăului Stihl. Pe butuci vor sta cei care la amiază vor mulge oile.

Un băiat tânăr beleşte un miel ce stă atârnat cu picioarele dinapoi de creanga unui copăcel. Un alt sâmbraş face acelaşi lucru cu un miel agăţat de o rudă a comarnicului. Aici toţi se pricep la cele ce ţin de oi şi de stână. Oricine ştie mânui cuţitul pentru jupuirea şi tranşarea unui miel, ştie face târla, strunga, ştie mâna căruţa, sau să folosească toporul. O bătrânică priveşte la cei care pregătesc. Lângă ea stă desaga tradiţională de culoare alb, roşu, negru şi gri.

În pământul din colibă stă înfipt vârtejul de fier, acelaşi obiect folosit şi la stânile din munte. Tot în colibă sau în apropierea acesteia se găseşte tot ce ţine de inventarul pastoral: budace, găleţile metalice pentru muls din tablă de inox sau aluminiu, jintalăul, care de regulă stă agăţat în comarnic, ceaune, bidoane de plastic şi din cele din aluminiu pentru lapte, lingurile de lemn numite găvane, căldare, şt’erţ – bota crestată la un capăt cu care se amestecă în căldare ca să nu se afume urda, cântarul – pe care azi se va măsura laptele ş.a. O masă din două scânduri şi patru pari s-a construit în apropiere. În jurul orei 10 cei prezenţi mănâncă o friptură din măruntaie de miel şi beau un pahar de horincă.
Câţiva băieţi construiesc strunga. Aceasta are şapte ieşiri, astfel că vor putea mulge 14 oameni deodată. Pe când este gata, Toader împreună cu doi băieţi, cu toţii băgaţi până la brâu în strungi, duc acest corp şi îl montează în locul unei lése din peretele care împarte târla în două. Pe măsură ce orele trec agitaţia de aici devine tot mai intensă. Oamenii comunică între ei. Un băiat bate cuie în scândurile strungii. Vasile e preocupat ca să sie tătu bine. Se mai face un foc în afara colibei, lângă foc înfingându-se un vărtej din lemn. Şi alte familii ale sâmbraşilor ajung aici cu carăle trase de câte doi cai sau cu autoturisme. Acestea din urmă sunt lăsate lângă drum. Cu carăle se intră pe câmp dar fără să se ocupe spaţiul suficient de mare dintre târlă şi colibă. Ei se vor aşeza pe pături la umbra arinilor de lângă râu.
O traistă tradiţională şi un chit, acel pieptar care încă se mai poartă la Botiza, stau atârnate în comarnic. Ceteraşii au sosit şi ei. Sunt fraţii Sicuţa: Ilieş Toader, Vasilie şi Ion. Unul dintre ei şi-a pus doba aproape de foc pentru ca să se usuce pielea întinsă a instrumentului. O oaie a fătat lângă târlă. Pătru îi dă mielul să-l prim’ească. Copiii privesc la mielul ce tocmai a venit pe lume. Oaia îl linge, apoi mielul începe să sugă.
Fete tinere înstruţăsc strungile cu flori de liliac, lalele, flori de iris şi narcise. Predomină florile de mălin. Toader Sidău, cumnatul lui Vasile, se ocupă de făcutul crucii. Arborele ales are o furcă spre vârf şi e din paltin. Doar acum s-a făcut din paltin, pentru că aici la Botiza obiceiul este ca arborele din care se face crucea să fie din turş, adică din fag. Crengile din vârful arborelui tăiat rămân neatinse. Puţin mai sus de furca copacului, pe orizontală, se prinde în cuie o bucată de botă din lemn, care formează crucea. Pe aceasta şi pe furca copacului, Toader leagă cu fir roşu din lână un frumos colac. O bătrână îi aduce un fir de busuioc pe care-l înfige în partea de sus a colacului. Printre firele de aţă vor fi introduse flori din acelea din care sunt puse pe strungi. Ceteraşii încep să cânte. O femeie cu năframă îşi scoate telefonul mobil şi le face ceteraşilor poze. Aceştia nu sunt îmbrăcaţi în haine tradiţionale. Femeile prezente respectă câteva reguli privind vestimentaţia. Unele sunt cu fuste, altele în pantaloni, dar cele măritate toate poartă năframă. În schimb tinerii sunt în pas cu moda, mai ales cei care sunt la şcoli în afara satului. Fete tinere poartă pantaloni strâmţi, tricouri mulate şi jachete scurte. Pe budacă şi la găleata pentru muls se află flori de liliac, ca o preamărire a acestor obiecte nelipsite de la stână. Flori de liliac se pot vedea şi la loitrele căruţelor. Înainte de orele amiezii vine şi preotul Vasile Brumar. Copiii se joacă alergând prin târlă. Sâmbraşii mai tineri glumesc şi râd. Ei îşi povestesc întâmplările din Germania sau din alte locuri pe unde au lucrat.

La ora 12 se bagă oile în târlă. În fruntea lor merge Pătru Dolca, cel care pentru al doilea an va fi baci. El are o secure în mâna dreaptă şi un pumn de sare în mâna stângă. După ce oile sunt în târla din spatele strungilor, el iese prin strungă, împlântă toporul între cruce şi strungă şi împrăştie sare în faţa strungilor. Mulgaşii vor ocupa loc pe butucii din faţa strungii. În timpul slujbei preotul stă lângă arborele-cruce. În faţa lui se află o budacă acoperită, iar pe aceasta un vas roşu din plastic, în care se află aghiazma şi poşmotocul. Slujba, urmată de sfeştanie, are loc într-un cadru solemn, când numai behăiturile oilor mai acoperă uneori vocea preotului. Toată lumea e în picioare. E plin de măreţie acest moment trăit în mijlocul pădurii, – spunea Alexandru I. Georgeoni – „la poalele munţilor, departede zgomotul satului sau oraşului, în sânul Naturii veşnice care se înfrăţeşte acum cu omul muritor.”27
Mulgaşii având găleţile la picioare îşi ţin mâinile împreunate. Toţi bărbaţii au capul descoperit. Unii dintre ei se află în târlă, dar femeile, ele stau toate în afara târlei, lipite sau rezemate de lese. Se rosteşte Tatăl nostru. Din când în când, atunci când trebuie, oamenii îşi fac cruce. Pe cântarea Cristos a înviat din morţi are loc sfeştania, acest botez al oilor şi al locului. Se începe cu stropirea cu aghiazmă a oilor. Când se face acest act se rosteşte numele Sfintei Treimi, stropind de fiecare dată oile. Preotul Vasile Brumar spune „binecuvântează Doamne, animalele-acestea, turma aceasta, cu această sfânta ad’iazmă, în numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor Amin!…”28, repetând acest rit până când consideră că peste întreaga turmă a ajuns apa sfinţită. Poşmotocul alcătuit din busuioc, pospan şi frunze de turş, îmbibat bine în aghiazmă, taie aerul sub forma unei mari cruci. Actul având loc la cîteva zile după Sfintele Paşti preotul spune <<Cristos a-nviat!>> şi le dă la mulgaşi şi la cei aflaţi între oi să pupe crucea, în timp ce le pune poşmotocul pe cap. Când pupă crucea din mâna preotului, fiecare mulgaş şi păcurar face creştineşte semnul crucii. Scriitorul şi etnologul Vasile Avram scria că atunci „când omul îşi face semnul crucii, se luminează, se ordonează lăuntric, se întemeiază”29. Cu toţii sunt de religie ortodoxă. În timpul slujbei Vasile Dolca, Pătru Dolca, Morar Ion şi Capolna Mihai – Mihăiţă au stat în spatele strungilor între oi. După stropirea oilor popa stropeşte cu aghiazmă şi târla din faţa strungilor. Unii oameni de pe margine filmează sau fac fotografii.
Mulgaşii se spală pe mâini cu apa din găleţi înainte de a se pune la treabă. Câte unul întoarce găleata cu gura-n jos să curgă apa şi să dovedească că e goală. Altul se ridică în picioare în timp ce întoarce găleata şi varsă apa din ea. O strungă a rămas liberă, ceea ce-l determină pe Vasile să ia măsuri: „Aidaţ mai un uom aii! Bad’e Mniculai, hai aii! Ié găleata şi hai! Măi Ió, ai un uom aii? Nó hai, aii! Ai găleată?”30. Un frumos berbec cu coarnele spiralate e lăsat să se plimbe prin faţa strungilor. Unii mulgaşi au găleată din lemn, cu două cercuri. Pe unele găleţi sunt agăţate flori. O găleată are un ciucure roşu legat la baza torţii din acela din care au şi unele oi la urechi. În târla din spatele strungilor au intrat sâmbraşi şi-şi aleg oile.
La câţiva metri de târla oilor, într-un loc umbrit, unii sâmbraşi beau bere. În căldarea din colibă se prepară balmoşul. Pe Vasile Goşan, de-a lui Cucu, îl ajută Ionuţ Donat, unul dintre cei doi Ionuţ care îndrăgesc oile şi fac vizite dese la stână. El varsă dintr-un bidon de aluminiu spuma adunată de pe laptele de oi. Aceasta se va fierbe, se va adăuga făină, nişte urdă şi va rezulta balmoşul: „spuma acéie […] să-ncălzăşte până fierbe şi după acéie să pune un pic de făină, nu multă (…) continuu s-améstece că dacă nu s-afumă, să leagă de fund şi s-afumă. Dacă tot amésteci, după aia să pune făină şi să face ca şi o mămăligă, ca şi-o cum zâcem noi coléşă să zâce. Şi aia-i balmoşul. […] de data asta s-o pus şi urdă, ca să fie mai gras, mai bun. Urda-i rezultatu după brânză.”31 Se mestecă continuu pentru a nu se prinde de fundul căldării, ca să nu să afume, zic botizenii. Alături de balmoş, la Ruptu’ Sterpelor se mai mănâncă ciorbă de miel şi plăcinte: “Ăsta-i tradiţional, cum îi ciorba de miel, cum îs plăcintile alea la cuptor, alea cu brânză.”32
A venit multă lume la Ruptu’ Sterpelor: copii mici, adolescenţi, oameni căsătoriţi, bătrâni. La vreo 100 de metri mai la vale, câţiva băieţi joacă fotbal. Porţile acestui sport în care se urmăreşte introducerea balonului sunt făcute în furci. Aici au loc de joacă cei din capătul ăsta al satului. E multă zarvă. Mulgaşii îşi văd de trebă, femeile stau în afara târlei şi privesc. Un mulgaş a scăpat oaia şi aleargă după ea s-o prindă. Pe când o prinde o conduce ţinând-o cu mâna dreaptă de coadă, picioarele dinapoi fiind ridicate mult deasupra solului, iar cu mâna stângă înşfacă gâtul oii şi o conduce spre locul lui în strungă. Printre mulgaşi şi printre cei din spatele strungii se află şi păcurarii care vor fi întâlniţi în Săcu şi la Văratic: Morar Ion, Zvunca Vasile, Costenar Vasile, Trifoi Petru, Petreuş Ion şi Capolnă Mihai.
Tatăl lui Vasile stă pe iarbă şi cântăreşte laptele muls al fiecărui sâmbraş. Apoi dictează greutatea laptelui nurorilor lui cu numele de Ileana şi Ioana. Ileana este soţia lui Vasile, iar Ioana este nevasta lui Ion, fratele mai mare a lui Vasile. Unchiul lui Vasile şi a lui Pătru ia vasul roşu cu lapte de pe cântar şi îl varsă prin strecura aşezată pe strecurătoare în budacă. Sâmbraşii vin pe rând. Fiecăruia îi va reveni 12 kg de brânză / l kg de lapte. Laptele muls se cântăreşte pe un cântar care are doar mecanismul de fier, restul cântarului fiind de lemn. Cântarul este fixat pe jos, pe două léţuri, pentru a sta drept. Ileana scrie într-un caiet numele fiecărui sâmbraş, numărul de casă, numărul de oi cu lapte şi cantitatea de lapte (în kg) mulsă azi. În paralel cumnata lui face acelaşi lucru. Sunt două caiete: unul va fi al baciului la stână, celălalt va rămâne la Vasile, gazda de stână. Pe cei doi fraţi a lu’ Domiţu, care au împreună 95 de oi cu lapte, îi urmează Toader Sidău, cu 50 de oi cu lapte, Ion Morar şi Ion Brumar cu 18, respectiv 17 oi cu lapte. Pătru mulge oile lor. Vasile stă în spatele strungilor şi alege pe rând caprele şi apoi oile. El încrestează în lemnul strungii pentru fiecare oaie mulsă de-a lor, lucru pe care îl va face şi la Sâmedru când va alege oile. Oile lor sunt mulse la final. După ce toate oile sunt mulse ele vor pleca la păscut, însoţite de Pătru Dolca şi Morar Ion. Au convenit ca de Ruptu sterpelor să fie baci Groşan Vasile, zis şi Cucu.
Pentru a se face caşul, laptele va fi închegat cu t’iag, acidul lactic obţinut din rânză de miel sau de viţel. Rânza, adică stomacul animalului sacrificat, se ia de la mielul tânăr, care nu a păscut deloc iarbă şi doar a supt lapte. Rânza „să taie frumos, să pune cu apă călduţă, şi din ce are iel aici în lontru să face un fél de zamă, să numé t’iag, cu care să face, să înt’iagă, să face caşu de brânză, şi imediat în 10-15 minute el [baciul] bate cu
jintalăul.”33
La câteva minute după ce a pus cheagul peste laptele din budacă, Groşan Vasile
încearcă temperatura laptelui cu degetul. Apoi execută cu jintalăul mişcări verticale până când consideră că laptele brânzit se adună în fundul budăcii. Tot zărul se scoate cu un vas şi se pune într-o căldare. Acesta se numeşte jintuit şi din el se va face urda. După ce Cucu a scos tot jintuitul, va stoarce bine produsul închegat, apoi îl va frământa, pentru ca să iasă tot zărul. Câteva ore va sta agăţat de ruda comarnicului la stors, într-un tifon. Caşul, care a devenit de forma unei semisfere, se pune după aceea, de regulă, pe o poliţă a comarnicului. Dar azi, fiind sărbătoare, caşul va fi împărţit la toţi sâmbraşii. Curioşii, care nu ştiu cum se face caşul, stau în jurul lui şi privesc. Unii dintre ei filmează. Zărul se va fierbe, apoi după aproximativ 20 de minute se va adăuga o găleată de lapte dulce. Se va amesteca mereu cu o bucată de lemn crestat la capăt, numit şt’ierţ. Urda se va aduna la suprafaţă. Înainte de a se scoate urda produsul se numeşte jintiţă. Urda se va scoate cu găvanul, o lingură mare de lemn, sau cu o strecurătoare.

Muzicanţii cântă din folclorul local: „…săraca inima mé, dorule / face numa ce vré ié, dorule, […] când ieşti inimă voiósă, dorule, / tăte-s bune şi frumósă, dorule…”34. În zecile de voci din acest spaţiu răzbat cuvintele dorule, dorule. Cei din jurul muzicanţilor mai încurcă versurile, dar refrenul este cântat la intensitate mare de către toţi. În contextul zilei, cuvintele acestea ne duc la ceea ce spunea Densuşianu despre dor.35
Un sâmbraş intră între ceteraşi şi le oferă câte-un pahar de horincă. Toţi cei prezenţi la Ruptu’ Sterpelor sunt serviţi cu zamă de miel şi cu balmoş. Femeile au adus prăjituri de casă. Bărbaţii beau horincă şi bere. Puţin mai încolo între maşini, cineva pregăteşte carne la grătar. În orele următoare lumea continuă să cânte şi să petreacă. Bucuria face parte şi ea din ritual. Grupuri de copii se joacă lângă târlă. Păcurarii şi simbria lor s-au stabilit din toamnă, iarnă sau primăvară: atunci „când te târguieşti cu omul”36.

Lăsând la o parte latura festivă, riturile care au loc în această zi fac să fie mai bine înţeleasă consacrarea stânii. Consfinţirea stânii şi, prin sfeştanie, „expulzarea anuală a demonilor, bolilor şi păcatelor”37 a avut loc. Stâna şi-a intrat în adevăratele drepturi. Stâna începe de drept şi de fapt din acest moment; la fel şi timpul pastoral. Obiceiul nu este altceva decât „un transport dintr-o fază veche sau poate străveche care avea şi are semnificaţie specială”38. Faptul că acest obicei se repetă anual ne face să înţelegem că această zi reprezintă pentru stână o nouă regenerare. Regenararea nu este altceva decât o nouă naştere. Mircea Eliade este de părere că fiecare renaştere reprezintă „o existenţă continuă în eternitate şi de aici abolirea definitivă, hic et nunc, a timpului profan”39. Stâna odată constituită va urma de-a lungul verii pastorale un traseu circular stabilindu-se prima dată în Preluca Crâşmăriţei,
apoi în Secu, aproape de izvoarele Tocilei ce curg spre Băiuţ. A treia mutare va fi pe partea
de miazănoapte a Vf. Văratec, urmând ca pe la sfârşitul lunii august oile să revină în Izvorul
Vinului.

Văratul
După Ruptu’ Sterpelor la data de 13 mai 2014, într-o zi de marţi, stâna s-a aşezat în
Izvorul Vinului. Trei săptămâni după aceea, la data de 3 iunie, stâna s-a mutat în Crâşmăriţa
unde oile au păscut până în data de 17 iunie. După cele două săptămâni petrecute în
Crâşmăriţa a urmat o a treia mutare, când turma de oi cu toate cele ce ţin de ea s-au îndreptat
spre Secu. Stâna rămâne timp de trei săptămâni în Dosu’ Secului şi în data de 8 iulie se
mută la Văratic, unde va sta perioada cea mai lungă din vară, până la sfârşitul lunii august.
Văraticul reprezintă spaţiul cel mai îndepărtat de vatra satului din acest circuit.
Urmărind un calendar al anului 2014 putem observa că zilele când stâna pleacă
dintr-o mutare spre altă mutare toate cad în a doua zi a săptămânii, adică marţea.
Odată cu plecarea oilor la munte stâna devine mult mai bogată. Aceasta nu înseamnă
doar păcurari, oi, capre şi câini. Boteielor unite li se alătură cai, vaci şi purcei. La mutarea
stânii contribuie şi sâmbraşii. Alături de Vasile Dolca mai vin încă doi căruţaşi. Una dintre
căruţe e burduşită cu budace, căldări, ceaune, găleţi, bidoane mari de plastic, cântar şi toate
celelalte obiecte trebuincioase la colibă. Deasupra sunt împlântate două jintalauă. Caşul şi
urda sunt puse în saci de plastic. Altă căruţă transportă purceii peste care sunt aşezate câteva
lese, iar o alta e plină cu păturile, saltelele şi obiectele personale ale păcurarilor. De la stâna
care urmează a fi părăsită se ia într-o cutie sare, cenuşă din vatra focului şi lut din faţa
strungilor. Acestea se duc la noua stână. La fiecare mutare se repetă câteva gesturi de consacrare
a locului. Referindu-ne la construcţia ei, putem susţine că stâna păstrează acelaşi
format ca şi acum câteva sute de ani. „Stâna maramureşeană se păstrează şi astăzi destul de
simplă cu un aspect rudimentar, chiar primitiv.”40 Cu excepţia câtorva vase din plastic, a
drujbei şi a telefoanelor mobile, lemnul reprezintă materialul predominant în peisajul stânii.
Stâna din Săcu este aşezată în dosul muntelui la altitudinea de 1200 metri. Partea
cea mai apropiată a pădurii este cea dinspre nord la 100 de metri distanţă. Un drum de căruţă
trece prin spaţiul dintre colibă şi târla unde se mulg oile şi se termină în câmp la aproximativ
200 de metri de colibă. Cândva această cărare era străbătută de cei care mergeau la Băiuţ
prin Valea Tocilei. Aici în Secu oile rămân peste noapte în plin câmp, nefiind îngrădite.
Doar sterpele, berbecii şi mieii stau în târla de formă pătrată aflată la doi metri în dreapta
colibei.
Coliba din Secu are o singură încăpere, este construită <<pe tălpi>> şi e mai mare
decât colibele aflate în ţarină sau pe hotar, personalul stânii fiind aici mai numeros. Ca
dimensiuni aceasta este de aproximativ 4 m / 4 m şi are înălţimea de 2,5 m în locul unde se întâlnesc cele două feţe. Structura acesteia este din lemn rotund de brad, nedecojit. Coliba
pe două feţe este acoperită cu tablă de burlan, iar peste aceasta păcurarii au pus folie de
plastic pentru o mai bună protecţie împotriva ploii şi a vântului. La fel şi scândurile peretelui
nordic al construcţiei este căptuşit cu folie de plastic. La intrare, de o parte şi de alta, sunt
două uşi aduse de la vestiarele minerilor după ce mina şi-a încetat activitatea. Pe alocuri,
acestora le lipsesc câteva scândurele. Acoperişul din partea din faţă a colibei se numeşte
păvârneală, iar a părţii din spate – dosul colibii. Vatra focului se află lângă peretele din faţă
numit zăplad, care are înălţimea de aproximativ 1,5 metri, partea lipsă a peretelui servind
de fereastră. Prin această deschizătură iese fumul, intră lumina şi baciul vede Munţii
Lăpuşului în întinderea lor spre apus, până dincolo de Piatra Văratecului, Piatra Prislopului,
Câmpu Prislopului şi Pleşca. Pe partea de sub dosu’ colibii, fixat pe butuci de lemn se află
priciul. Acesta este acoperit cu un burete gros de saltea peste care sunt puse pături şi o
cergă. În nopţile friguroase păcurarii se învelesc cu o plapumă şi cu încă o cergă. Lângă
prici se află o canapea plină cu raniţe, plase şi obiecte personale ale păcurarilor, în felul
acesta fiind ocupat întregul spaţiu din această jumătatea a colibii. Grinda de deasupra zăpladului
se numeşte vârd’ină. Marginile laterale ale colibei se numesc d’ijd’e. Afară pe
folia de plastic care acoperă tabla acoperişului este ţinută trâmbita.
În colibă, în partea opusă intrării se află vărtejul. Este din fier şi se ţine printr-un
lanţ de şt’impu’ de la vârt’ej, un par mai gros din lemn care este bine fixat în pământ. Astfel
căldarea sau ceaunul pot fi trase de deasupra focului atunci când e nevoie. Vârtejul dispune
în partea superioară de opritori, acestea fiind bucăţi sudate de fier care ajută la reglarea
înălţimii căldării deasupra focului. Între vatra focului, lipită de zăplad este pusă o bucată
de tablă din burlan, pentru a proteja lemnul de flăcările şi căldura focului. În partea stângă
între zăplad şi uşă, aproape de foc se află budaca în care se strecoară laptele şi apoi se bate
cu jintalăul în vederea preparării caşului. Deasupra budăcii, rânza legată cu aţă roşie stă
agăţată de vârd’ină. Tot în acest colţ se află găvanul mare şi şt’ierţul. Pe peretele dinspre
intrare se află o poliţă pe care sunt aşezate diferite cutii cu condimente, un cuţit, o lanternă
şi aghiazmă, iar poşmotocul se găseşte între o scândură şi burlanul acoperişului.
Ocolul din faţa intrării în colibă este îngrădit. În acest spaţiu se află comarnicul, o
masă cu două bănci, două budace, căldări, bidoane de plastic şi de aluminiu, găleţi şi alte
obiecte necesare la stână, dar care nu încap în colibă. Comarnicul este ridicat pe patru stâlpi
şi are acoperiş în două feţe. Lângă comarnic se află o masă cu bănci de o parte şi de alta.
La fel ca şi comarnicul, masa şi băncile stau pe pari fixaţi în pământ. Peste cele câteva
scânduri din acoperişul comarnicului se află o prelată uzată şi decolorată, dar încă utilizabilă
pentru protejarea calupurilor de caş şi de urdă aflate pe poliţa de sus a comarnicului. Pe
poliţa de jos se află cântarul metalic, altul decât cel de la Ruptu’ Sterpelor. O scară
trapezoidală îl ajută pe Pătru să ajungă la poliţa superioară. În colţul comarnicului se agaţă
jintalăul. Pe leasa de lângă portiţa de intrare în acest ocol atârnă două securi, două potcoave
şi un lanţ. Potcoave se află şi în spatele colibei. Acestea au fost găsite de păcurari şi aduse
la colibă.

Masa este acoperită cu vinilin. Dincolo de masă şi de comarnic, într-un loc ferit
lângă gard îşi are locul găleata în care se spală păcurarii pe mâini. Este o regulă a stânii,
pentru ca oaia să nu facă călcături. La câţiva metri de ocolul colibii se află o îngrăditură
unde sunt ţinuţi porcii în timpul nopţii, pentru că în restul zilei ei sunt liberi şi aceştia nu se
îndepărtează. Coliba şi ocolul din faţa ei sunt animate de prezenţa unui miel şi a unui viţel
veniţi pe lume de doar câteva zile şi de trei căţei de doar două luni.
La 20 de metri spre vest, dincolo de drumul de căruţă, este construită strunga şi târla
oilor. La fel ca şi coliba, povârneala cu strungă este acoperită cu tablă de burlan. Oile şi
caprele sunt băgate în târlă doar atunci când urmează a fi mulse. Între strungă şi colibă, în
drumul de căruţă se află halăuăle pentru câini şi pentru porci. Tot aici li se dă oilor să lingă
grunzul de sare. De pe această cărare, în zilele senine se văd înspre nord-est Vf. Farcău şi
Vf. Pop Ivan din Munţii Maramureşului.
Păcurarii au grijă de 600 de oi, dintre care 400 sunt cu lapte (220 oi şi 180 de capre),
150 de miei şi iezi, şi aproximativ 50 sunt sterpe şi berbeci; 30 de vaci, dintre care 20 sunt
cu lapte, 7 cai, 12 purcei şi 12 câini.
Iată personalul stânii din Secu la data de 27 iunie 2014: Petru Dolca (Pătru a
Domiţii), 25 ani – baci; Morar Ion (Morar de-a lui Călinoaie, Gioni), 20 ani – păcurar;
Petreuş Ion (Bobocioiu), 17 ani – păcurar; Zvunca Vasile (Lupu, Şercan), 23 ani – văcar;
Trifoi Petru (Pătru de-a lui Şchiopu), 17 ani – sterpar; Costenar Vasile (Costică), 15 ani –
strungaş. La data când am vizitat pentru prima oară stâna din Secu, Trifoi Petru a fost înlocuit
pentru o săptămână de Trifoi Vasile, tatăl lui. În condiţiile în care salariul minim brut
în vara lui 2014 era de 900 lei, păcurarii de la stâna lui Vasile Dolca aveau următoarele salarii
lunare: Morar Ion – 2 000 lei, Zvunca Vasile – 2 000 lei, Trifoi Petru – 1 500 lei/lună,
Costenar Vasile – 1 000 lei, Petreuş Ion – 1 000 lei/lună. Sigur lui Vasile şi lui Pătru le revine
o sumă mai substanţială, dacă stâna merge bine, se iese repede de pe brânză şi nu sunt
pagube la sfârşit de an pastoral.
Chiar dacă adorm târziu, păcurarii trebuie să se trezească dimineaţa devreme, înainte
de răsăritul soarelui. Se spală pe faţă şi încep cu mulsul celor 20 de vaci. Fiecare dintre ei
mulge 5 sau 6 vaci. În timpul mulsului ei ţin găleata între genunchi pentru o poziţie mai
bună şi pentru a nu o răsturna. Laptele de la oi şi de la capre se va amesteca cu laptele vacilor.
Apoi se trece la mulsul oilor şi a caprelor, care durează mai bine de o oră şi jumătate.
Costenar Vasile, strungaşul adună oile folosind un bici scurt. De acesta se foloseşte şi când
le mână-n strungă. În jurul orei 8:30 a.m. păcurarii mănâncă. Baciul Pătru se apucă de
făcutul caşului şi a urdei. Doi păcurari pleacă cu oile cu lapte la păscut într-o direcţie, iar
păcurarul cu sterpele şi mieii într-o altă direcţie. Ei se vor întoarce în jurul orei 12:00 la
stână pentru a fi din nou mulse oile cu lapte. La muls turma intră în târlă trecând prin faţa
strungilor dinspre est spre vest, aşa cum merge soarele pe cer: „véci numa’ cum mére
sórele”41. Pentru a nu se amesteca cu oile cu lapte sterpele sunt băgate în sterpar.
La sfârşitul lunii iunie oile dau mult lapte, aşa că şi după mulsul de la amiază Pătru
face caş şi urdă. Pe budacă se pune cercul de aluminu care susţine strecura, apoi peste strecură se pune o sită. Prin acestea va trece laptele în budacă. Pentru că rânza e încă
proaspătă, Pătru înlocuieşte cheagul obţinut din acidul lactic al stomacului mielului sau al
viţelului cu un produs sub formă de pulbere, cumpărat din farmaciile veterinare numit
Fromase 2200. La Văratic va folosi acelaşi produs, dar sub formă de pastile. Într-un pahar
smălţuit se prepară cheagul. Baciul a pus praf de cheag peste puţin zăr şi amestecă cu o linguriţă.
Laptele din budacă trebuie să fie cald. Trebuie să aibă o anumită temperatură. Se
varsă amestecul din pahar peste laptele muls adunat în budacă şi cu jintalăul care era agăţat
în comarnic. Pătru a lu’ Domiţu va începe să bată câteva secunde, apoi, înainte să scoată
jintalăul, va face cu acesta semnul crucii în pereţii budăcii. Loveşte uşor de gura acesteia
să cadă toţi picurii de pe jintalău şi aşteaptă ca pulberea sau cheagul să-şi facă efectul. Dacă
laptele nu are temperatura potrivită Pătru încălzeşte în ceaun câţiva litri cu care se va încălzi
ulterior laptele din budacă: „să sie cald, că să strânje mai bine brânza”42. Când baciul va începe
să bată laptele din budacă o face continuu, în serii de câte trei. Adică bate de trei ori,
face o foarte scurtă pauză, apoi bate din nou de trei ori, şi tot aşa timp de 20 de minute.
Este nevoie de pricepere şi de cunoştinţe moştenite. Pătru a învăţat de la fratele lui şi de la
bătrâni. Trebuie „bătut cam aşé când face bulbuci, ca şi când sérbe […] dacă nu-l bat amu
rămâne sămăt’işósă”43 şi nu se va mai topi atunci când se va prepara coléşa cu brânză. La
un moment dat se face un inel din brânză deasupra laptelui din budacă. Când acest cerc „să
rupe d’e cătă dóje […] să desprind’e , să véde, încépe să să ducă sângur…”44, abia atunci se
consideră că este bătut suficient. Mai spre toamnă, la făcutul caşului laptele se va bate mai
puţine minute, doar 10 – 15 minute. Caşul se poate pune în bărbânţă, sau în alte recipiente
doar după o săptămână.
Văcarul pleacă cu vacile, iar când acestea pasc prin apropiere, el îl poate ajuta pe
baci la colibă, alături de strungaş. Baciul spală budaca, căldările sau găleţile folosindu-se
de o perie aspră. Spală strecurile şi pregăteşte de mâncare. Strungaşul sau oricare alt păcurar
rămas la colibă aduce apă sau lemne. Apa este adusă de la un ciurgău aflat la vreo 200 de
metri de colibă, la umbra unor fagi seculari. Aici apa este colectată printr-un jgheab din
lemn într-un mare trunchi de lemn scobit cu ajutorul drujbei şi a securilor. Locul este
îngrădit, iar rezemat de unul dintre gardurile îngrăditurii se află un crucifix cu un soare
deasupra şi cu păsări pe bolta de deasupra crucii. Pe la ujină, adică în jurul orei 6:00 p. m.
oile se mulg din nou, dar laptele va fi ţinut până seara târziu, când oile iar vor fi mulse şi
cele două cantităţi vor fi amestecate. În timpul mulsului păcurarii povestesc: fie despre
cineva din sat, fie despre o oaie beteagă sau despre un miel pierdut. Dacă îl ţine bateria
telefonului unul dintre păcurari dă drumul muzicii. Apoi oile sunt duse din nou la păscut
până când se întunecă. Atunci când cantitatea de lapte va scădea, caşul şi urda se vor prepara din laptele de seară amestecat cu cel de dimineaţă. În fumul din colibă şi pe muzica stocată
în telefon, păcurarii adorm târziu, la câteva ore după ce s-a întunecat. Câinii dorm
împrăştiaţi în jurul turmei, trezindu-se doar la zgomotele venite din pădure.
De obicei duminica vin sâmbraşii după caş şi urdă. Sau vine Vasile Dolca cu vreunul
dintre ei şi le aduce păcurarilor mâncare şi ţigări, ocazie cu care vede şi el cum merge
treaba la stână.
La stâna din munte mâncarea e destul de diversificată faţă de cum era altădată. Aici
vine săptămânal cineva de acasă şi le aduce păcurarilor pâine, legume şi câte un flacon de
bere. Păcurarii au la colibă un sac de cartofi şi unul de făină de mălai. Dar mâncărurile de
bază se fac tot din produsele obţinute din laptele de la stână.
Spre deosebire de balmoşul făcut la Ruptu’ Sterpelor, balmoşul de la stâna din munte
se face din smântâna care se formează deasupra laptelui lăsat de seara pe dimineaţă. După
câteva zile se adună suficientă cantitate să se poată prepara balmoşul. Se fierbe în ceaun şi
se pune făină de mălai mestecându-se continuu.
O altă mâncare tradiţională este mâncăruşa. Peste slănina topită în ceaun se pune
urdă şi se lasă să se frigă împreună. Aceasta se mănâncă împreună cu coléşă, adică cu
mămăligă.
Într-una din zile Pătru a lu’ Domiţu a fiert carne de miel. Într-un vas a tăiat mărunt
usturoi, a pus apă, sare şi piper. În această compoziţie păcurarii scufundă bucăţi de carne
sau de coleşă. Uneori nu lipseşte un pahar de horincă sau bere adus de vreun sâmbraş.
Dimineaţa sau seara păcurarii mănâncă slănină cu pâine, caş şi ceapă, sau doar cu
mămăligă. Uneori frig slănina la jarul din vatră. Într-o zi Pătru a fript slănină şi ceapă, a
pus boia de ardei, varză verde tăiată mărunt şi peste toate astea a turnat zăr „că-i mai bun
ca apa”45, până când a acoperit conţinutul din ceaun. A rezultat un fel ciorbă de varză foarte
gustoasă. Cafeaua se fierbe în ceaun şi se bea dintr-o fostă cutie de bere, tăiată în două.
Marţi, 8 iulie 2014 stâna se mută la Văratic. În urmă cu o săptămână Pătru Dolca a
fost înlocuit pentru câteva zile de Groşan Vasile, zis şi Cucu. Atunci când îşi găsesc
înlocuitori înseamnă că aceştia îi năpustesc: „mi-am cătat pă cineva m-o năpust’it vo’ dóuătri
zâle”46; Costenar Vasile, Costică – strungaşul îl înlocuieşte pentru a doua săptămână pe
Petreuş Ion, Bobocioiu. Iar ca strungaş a venit pentru o săptămână Capolnă Mihai, Mihăiţă,
fiul lui Durza Mihai. Acesta are 15 ani şi este în vacanţă. Trifoi Petru, Pătru de-a lui
Şchiopu’ – sterparul, s-a întors.
În ziua mutării păcurarii pornesc după mulsul de dimineaţă, iar căruţele pleacă doar
după ce au fost încărcate cu toate lucrurile necesare la noua mutare. Şi de data aceasta se
pune într-o cutie sare, lut din strungă şi cenuşă din vatra focului. Coliba, comarnicul şi târlele
rămân pustii până anul viitor. Oile au coborât sub şaua care desparte cei doi munţi, apoi
au luat-o prin pădure pe versant în sus. Pe la orele amiezii au ajuns în Câmpu’ Văraticului.
De aici din Câmpu’ Văratecului, când vremea e favorabilă, păcurarii au parte de o frumoasă panoramă către Băiuţ şi Ţara Lăpuşului înspre sud şi către Ţara Maramureşului înspre nord.
Muntele Văratic are cel mai înalt vârf din Munţii Lăpuşului (1357 m). Acest grup
de munţi deţinători ai unui „adevărat castel de ape curgând radial în toate direcţiile – spre
Maramureş şi spre Transilvania”47 au fost numiţi de către unii geografi „Munceii
Văratecului”48, asta pentru că în acest spaţiu muntos se găsesc trei vârfuri cu acest nume.
Stâna de la Văratec este situată tot în partea din dos a masivului, într-o mare poiană
la doar 200 de metri distanţă de vârf şi de staţia de relee. Locul de aici este destul de plat.
Înspre miazănoapte se vede muntele Sermetieş, spre apus se vede Gutâiul cu vârfurile
Trei Apostoli şi Creasta Cocoşului, iar în depărtare se întrezăresc câteva vârfuri din Carpaţii
Ucrainieni. Aici cândva era doar o prelucă, dar în anii din urmă s-a tăiat toată pădurea
dinprejur. Pe locul fostei păduri e doar zmeuriş, iar mai jos înspre Tăul Văratecului, în luna
august cresc afine.
Coliba stânii din Văratic poate fi numită colibă-casă. Construită pe un fundament
din piatră această construcţie de 24 m² are pereţii din buşteni îmbinaţi în chetoarare. Are
două încăperi şi trepte de beton la cele două intrări. O uşă interioară face legătura între cele
două camere. Pereţii interiori sunt căptuşiţi cu placaj OSB (din aşchii orientate) şi are câte
o fereastră culisantă pentru fiecare încăpere. Pe jos sunt podele, cu excepţia locului unde
se află vatra focului. Deasupra vetrei acoperişul se deschide printr-un oblon prin care iese
fumul. Coliba este acoperită cu tablă zincată şi are notată pe partea din spate, cu vopsea
roşie 2012, anul când această construcţie s-a făcut cu sprijinul Primăriei din Botiza. Tot cu
vopsea roşie este desenată câte o cruce în partea de sus a celor două uşi de la intrare. Coliba
este în aşa fel amplasată încât are o intrare înspre partea de răsărit şi o alta înspre partea
de apus.
A doua încăpere, mai mică, are o masă, o bancă şi deasupra lor câte-o poliţă. Aici
lucrează uneori baciul cu laptele sau ţine căldarea cu zărul rămas de la făcutul urdei. Tot
aici pe peretele dinspre răsărit stă agăţat jintalăul, sunt ţinute alimentele, găleţile, iar un
ceaun este agăţat de o grindă. Buchetul constituit din busuioc şi pospan stă între grindă şi
tabla acoperişului. Flaconul de coca-cola cu aghiazmă se află pe o poliţă tot în dreapta
poşmogului, aşa cum era situată şi în coliba din Secu.
Această construcţie păstrează forma colibei păstoreşti. Seamănă cu coliba în două
feţe din Săcu, doar că este mai înaltă. <<Faţa>> din spate este mai lungă decât cea din faţă
şi se apropie mai mult de pământ. Priciul pe care dorm păcurarii stă pe butuci înalţi. Sub
prici sunt înghesuite raniţe, plase, diverse lucruri de-ale ciobanilor şi încălţăminte. Faţă de
coliba precedentă vâtejul de la vatra focului se situează lângă intrare, luând locul budăcii,
iar budaca este pusă în partea opusă, lângă uşa şi peretele care despart cele două încăperi.
Între prici şi peretele de la uşa de intrare se află o masă, o bancă şi o poliţă deasupra. Alte
două poliţe se află deasupra priciului. Aici sunt ţinute lanternele, acumulatorii de telefon,
hârtie igienică, un încărcător de telefon. Aceste gesturi ale păcurarilor prin respectarea
locurilor anumitor obiecte nu înseamnă decât consacrarea locului şi instaurarea ordinii. „Orice teritoriu ocupat în scopul de a fi locuit sau utilizat ca spaţiu vital este în prealabil
transformat din Haos în Cosmos”49, spune Mircea Eliade. Şi toate acestea, numai pentru ca
laptele să rămână la stână, să nu fie furat sau pentru ca oile să nu se îmbolnăvească.
Aici păcurarii au mai mult confort decât la celelalte colibe şi totul pare mai trainic.
Poate să fie unul dintre motivele pentru care stâna stă în acest spaţiu o perioadă mai lungă.
Coliba şi târla cu strungă păstrează aceeaşi orientare geografică ca şi în Secu. Ocolul din
faţa colibei este puţin mai mare, lipsesc masa şi băncile, dar comarnicul este situat tot în
partea din stânga a ieşirii. Sterpele stau într-o târlă acoperită pe jumătate de un lung saivan.
Sub saivan stau şi vacile peste noapte. Acest saivan, pe stâlpi din fier şi acoperit cu acelaşi
tip de tablă cu care este acoperită şi coliba a fost construit tot în anul 2012. Caii nu au fost
aduşi la Văratic. Porcii, stau peste noapte în vechea colibă, dincolo de saivan la aproximativ
100 de metri distanţă faţă de coliba nouă. Strunga are o îngrăditură în faţă. Povârneala
de la strungă este acoperită cu folie de plastic peste care s-a pus o lesă, ca să nu fie luată
de vânt.
În data de 1 august 2014, când stâna lui Vasile Dolca se afla pe muntele Văratic,
erau produse deja schimbări în personalul stânei. În locul lui Trifoi Petru, Pătru de-a lui
Şchiopu care era păcurar cu sterpele, a veni Leordean Petru. Acestuia băieţii îi spun Leordean.
El are 19 ani şi a făcut 12 clase la liceul din Rozavlea. Petreuş Ion, zis Bobocioiu, a
plecat fără să anunţe. Acestuia încredinţându-i-se vacile a fugit acasă fără să spună nimănui
nimic. Pătru a vorbit ulterior cu el şi Bobocioiu a spus că nu se mai întoarce <<că s-a hrănit>>.
Morar Ion, Gioni, el mai stă dar s-a hrănit şi el de oi. Pe Zvunca Vasile, zis şi Şercan,
îl sună mama plângându-se că rămâne fânul necosit. Fratele lui e plecat în Olanda şi nu are
cine s-o ajute. Zvunca va pleca în ziua următoare acasă şi va sta până când va termina de
făcut fânul. Va fi înlocuit de Tomşa Ion, zis şi Ion Urşean’. Mihăiţă, puştiul de 15 ani care
a venit ca strungaş pentru o săptămână e încă aici.
Pentru excursionişti este o delectare să facă periodic incursiuni montane şi să se mai
oprească pe la vreo stână unde sunt serviţi cu jintiţă şi caş, dar pentru păcurar este greu să
petreacă un întreg sezon pastoral departe de aşezările omeneşti şi să mulgă oi de patru ori
pe zi. Această rutină devine apăsătoare după câteva săptămâni. „Este în păstor deopotrivă
un îndemn spre vis şi unul spre faptă neobişnuită”50, scrie Constantin Noica în eseul intitulat
Suflet agrar sau suflet pastoral?
Cei care şi-au găsit înlocuitori pentru o perioadă de câteva zile sau câteva săptămâni
se înţeleg între ei. Cel care-l năpusteşte pe un altul îl va plăti pe acesta sau se vor înţelege
între ei. Poate că sunt prieteni şi gestul e gratuit, sau dacă e vorba de mai multe zile, noul
păcurar va fi plătit de către gazda de stână.
În ultimele zile ale lunii august stâna revine în locul numit Izvorul Vinului. În data
de 12 septembrie încă nu s-a ieşit de pe brânză. Asta înseamnă că nu toţi sâmbraşii şi-au
primit pe de-a-ntregul porţia cuvenită de caş. La data de 15 septembrie se slobod berbecii,
se dă drumul berbecilor între oi pentru a se mârli, adică a se împerechea. La începutul lunii octombrie la stâna a cărei gazdă e Vasile Dolca au rămas păcurari
doar Petre Dolca şi Lăcătâş Ioan, zis şi Ionu’ lu’ Petric’a Tomii. Baci este Groşan Vasile. Pe
Faţa Mireşului Pătru umblă cu oile, iar Ionu’ lu’ Petrica Tomii umblă cu caprele. Le-au
separat în urmă cu o săptămână, pentru că oile-s mai liniştite şi stau; caprele, în schimb „se
bagă prin st’ini şi trag şi oile după iéle”51. Apoi stâna s-a mutat în Dosu’ Mireşului. Ionu’
lu’ Petrica Tomii a plecat, dar s-a întors Morar Ion. Oile şi caprele sunt tot separate şi pasc
în Capu’ Câmpului.
Pe la mijlocul lunii octombrie doar caprele se mai mulg şi numai dimineaţa şi seara.
Caşul şi urda se fac dimineaţa după ce s-au muls caprele şi împreună din laptele muls cu o
seară înainte.
Ziua de Sâmedru
În toamna anului 2014 stâna se afla în Dosul Mireşului, în grădina lui Perţa Ion.
Păcurarii îi ziceau Locul lui Creţu. Proprietarul acestei grădini s-a îngrijit de tot ce este
nevoie la stână, pentru ca acest spaţiu să fie îngrăşat. El a făcut coliba, târla şi le aduce
câinilor de mâncare. În jurul pomilor fructiferi sunt făcute îngrădituri din lemn pentru ca
oile şi mai ales caprele să nu roadă coaja acestora. Baci la stână este Groşan Vasile, zis şi
Cucu. Păcurari sunt Pătru a lu’ Domiţu şi Morar Ion, zis şi Gioni.
Este ziua de Sâmedru Vechi. Sfântu Dumitru după calendarul Iulian se sărbătoreşte în 8
noiembrie. Cucu face şi pe strungaşul. În mână ţine o vargă şi mână oile în strungă cu
îndemnul: <<Cii, naa!>>. La ora 6 caprele sunt deja mulse. Numai ele mai dau lapte în
perioada asta a anului.
Se fierbe un ceaun mare de cir. Acesta conține făină fiartă în apă, iar peste ea se
pune singura găleată cu laptele muls. Mâncarea este pentru câini. Astfel câinii vor fi cuminţi
azi, când la stână se perindă atâta lume. Voicu, câinele alfa, îşi manifestă autoritatea în faţa
celorlalţi câini. Numai căţelei Tinca nu-i face nimic. Ea mănâncă liniştită lângă el.
După ora 6:30 apar primii sâmbraşi, iar la ora 7:00 începe împărţitul oilor. Pentru ca
alegerea oilor să se facă mai uşor s-au mutat câteva lése, înghesuindu-se cele 700 de oi
într-un colţ al târlei.
Proprietarii de oi îi plătesc lui Vasile câte 1100 de lei de oaie pentru întreaga vară
pastorală, de la Sângeorz până la Sâmedru. Tot ei aduc şi horincă şi închină cu gazda de
stână. După ce Vasile a lu’ Domiţu adună banii de la toţi proprietarii, acesta îi va plăti pe
păcurarii şi pe strungaşii care au lucrat la stână pe perioada verii, dar şi pentru perioada
dinainte pentru că el şi cu Pătru au avut păcurari şi în perioada de iarnă şi de primăvară.
Sâmbria lor este între 1000 şi 2000 de lei lunar în funcţie de răspundere şi de pricepere.
Tot în această zi se încheie socotelile privitoare la oile lipsă. Pentru oile jupt’ite de
lupi sau de către urs trebuie prezentat sămn. Dacă nu se poate justifica lipsa ei aceasta
trebuie plătită de către păcurar. Deseori sâmbraşii pun de la mână ca să-l scoată din năcaz pe păcurar: „de n-am sămn, bine ţ-o ie lupu, ţ-o mănâncă, dacă ai sămn cât-de-cât, o piele,
un dărab de mn’ia, da dacă n-am deloc normal trebă să scot din curea […] cum îi la Sâmedru,
spune gazda: mă, n-ai două oi, n-ai piele, de vréu omenii s-adună în zâua ceie […] dacă
vréu omenii să-nţăleg omenii fiecare dăm câte-un 10 lei, câte-un leu şi-l scotem pă coptil
din […]”52; „tri-patru le-o luat lup’ii, dóuă-tri nu le-am aflat d’eloc… aşé să duc vara”53.
„Păi toamna trebe să sie tăt: brânza dată la om, laptele să sie dat, să sie oile bune, să sie
bani de plătit ciobénii…”54 spune Vasile a lu’ Domiţu. Pentru această vară Vasile a avut de
plătit o oaie şi 4 capre. Caprele pierdute nu au putut fi justificate prin sămn. Pentru o capră
care bolnavă fiind a murit, proprietarul a cerut o alta în schimb. Vasile Dorca s-a achitat
faţă de toţi.
Au venit şi câteva femei, dar aşa cum e obiceiul ele nu intră în târlă. De-a lungul
întregii veri pastorale, în timpul vizitelor mele la stână n-am întâlnit nici o femeie, dar am
aflat de la păcurari că au trecut pe la stână femei în zilele când veneau după brânză.
Ziua de Sâmedru încheie vara pastorală. Fiecare sâmbraş îşi va duce oile acasă,
rămânând ca până la primăvară să se îngrijească de ele, sau mai mulţi sâmbraşi se adună şi
formează o boteie. De obicei ei sunt neamuri. La aceste boteie trebuie tocmiţi păcurari.
Înţelegerea poate fi făcută pentru întregul an pastoral. Cei care au mai fost „ciobéni”55
şi vor rămâne în continuare ştiu ce înseamnă viaţa la stână. Dar şi noii păcurari au mai
fost tocmiţi ca strungaşi pentru o scurtă perioadă de timp sau pentru câteva veri şi sunt
familiarizaţi cu creşterea oilor.

BIBLIOGRAFIE
Avram, Vasile, Creştinismul cosmic – o paradigmă pierdută?, Sibiu, Ed. Saeculum, 1999.
Traian Herseni, Probleme de sociologie pastorală, Institutul de Ştiinţe Sociale ale
României, Bucureşti, 1941.
Dăncuş, Mihai, Zona Etnografică Maramureş, Ed. Sport-turism, Bucureşti, 1986.
Dăncuş, Mihai, Obiceiuri din viaţa omului în Maramureş, vol. I, Naşterea şi copilăria,
Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2009.
Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999,
p.116.
Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului român, Ed. Isidor Wiegler,
Cernăuţi, 1903.
Latiş, Vasile, Păstoritul în Munţii Maramureşului, Baia Mare, Ed. Proema, 2000, p. 226.
***Conferinţa naţională: Contemporaneizarea tradiţiei: identitate şi alteritate,
coordonatori: Delia-Anamaria Răchişan, Janeta Ciocan, Bucureşti, Ed.
Etnologică, 2014.
Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014.
Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, Bucureşti, Ed. Paideia, 2009.
Avram, Vasile, Creştinismul cosmic – o paradigmă pierdută?, Sibiu, Ed. Saeculum, 1999.
Georgeoni, Alexandru I., Cercetări asupra păstoritului în Maramureş, Bucureşti,
Tipografia I. N. Copuzeanu, 1936.
Mihăilescu, M., Vintilă, Geografia fizică a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Material video, arhiva personală.
https://www.privesc.eu/Arhiva/60507/-inapoi-la-argument—cu-Horia-Roman-
Patapievici—Invitat—-Neagu-Djuvara.
Informatori:
Dolca Maria, 68 ani, Botiza, Maramureş.
Dolca Petru, Pătru a lu’ Domiţu, 26 ani, Botiza, nr. 133, Maramureş.
Dolca Vasile, Vasile a lu’ Domiţu 28 ani, Botiza, nr. 288, Maramureş.
Groşan Vasile, Cucu, 43 ani, Botiza, Maramureş.
Roman Ion, Roman Ion din Băiţa, Botiza, Maramureş.

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Păstoritul la Botiza”

Pin It on Pinterest

Distribuie acest articol

Promovează cultura! Distribuie acest articol!