Descriere

Obiceiuri pastorale din Rozavlea
Ruptu sterpelor
Se făcea o înțelegere cu gazdele unde se va face ruptu
sterpelor. Apoi se alegea un loc bun de rupt sterpe, undeva
pe hotar. Stăteau oile acolo 2-3 săptămâni înainte să plece la
munte, până să adunau toate. Ruptu sterpelor se făcea pă 21
sau pă 25 mai, după ce-ai ieșit cu laptele, atunci să dădea lapte
la oameni.
La început să formau boteie mici, lăptării. Fiecare era
cu boteiul lui. Să adunau câte 4-5-6 lăptării din care să forma
apoi stâna. Să puneau mai multe strungi. Oile să tundeau pă
lăptării înainte de ruptu sterpelor. Erau anunțați oamenii să
vie la tunsu oilor. Într-o zi le tundém pă toate. Să făcé câteon
balmoș, câte-o mâncare bună. Duceau oamenii lapte că nu
se dă atunci brânză. Ducéu câte-o bărbânță de lapte. Apoi să
hotără ca peste 3-4 săptămâni, care cum o ieșit d’i pă lapte,
că nu toți o ieșit deodată, să înțelegeau pă când rup sterpele.
Apoi urma ruptu sterpelor. Cu o zi înainte, mneii să alejău de
sara și oile nu să mulgeau până în cealaltă zî la amniazăț, la
12. Să alejău mneii, că nu puteai da lapte la oameni dacă
mneii încă sugeau. După ce ai muls oile la 12, omu care era
la lapte sierbé laptele și apoi țâpam mieii între oi. Și iară până
sara când ai ales mieii di cătă oi. Numa așa ai putut da lapte
la oameni. Înainte de a pleca la munte, fiecare își lua mieii
acasă, apoi ori îi tăia, ori îi vindea.
În ziua în care se făcea ruptu sterpelor, venea popa,
făcea o rugăciune și cetea pă ciobani că ei méréu apoi la
munte și-i periculos. Preotu punea patrahiru păstă toți și apoi
ceté să fie ferite turmele de boli și alte necazuri și ciobanii la
fel. După ce găta popa, să mulgeau oile. Dar, înainte de a se
apuca de muls oile, gazda méré în fața strungilor, avé un pic
de apă în găleți ca ei să se spele pe mâini. După ce se spălau pă mâini, să dădea ordin: ”Gălețile sus!” Să nu mulgă pă apă
ca să fie mai mult lapte. Apoi se apucau de muls. Fiecare își
mulgea oile lui. Dacă erau bărbați care nu știau să mulgă, îi
chemau pe alții din celelalte boteie să mulgă. Femeile nu
aveau voie să se apropie de stână. Ele stăteau deoparte, nu se
băgau printre oi. Așa ca și azi, nu are voie femeia să intre în
biserică unde-i popa1. Și când cetea pă ciobani preotu, femeile
stăteau deoparte. Laptele se punea într-un vas, nu se cântărea
câți litri ai, să măsura la carâmb cu un jintălău. Dacă ai avut
cam 5 litri de lapte, zâcé: ”Mă, pă cât băgăm să dăm?” După
5 l pă 10 cumpene. Dacă avéi 10 l, dădeam 100 de l de
brânză. Așa se făcea pentru fiecare.
Apoi ciobanii stăteau și chefuiau. Femeile stăteau pe
iarbă, iar bărbații să cuprindéu și făceau o horă2. Făceam
acolo mâncărușă cu cârnaț. Zâceam: ”Mă, fă-mi o mâncărușă
ca la ruptu sterpelor”. Mai duceau femeile lipt’ii, gogoașe,
cozonaci. Apoi méréu oamenii de la o lăptărie la alta și se
petreceau. Chefuiau până sara. Méréu acasă tot horind3.
Numai în zî de dulce se făcea ruptu sterpelor: marțea,
joia, sâmbăta. Nu era voie miercurea, vinerea sau lunea. Nici
după brânză la stână nu mergeau oamenii în acele zile. Erau
zile de cumpănă.
Stâna
Locul de stână era repartizat de la primărie. Erau câte
3 – 4 – 5 stâne, fiecare avea muntele lui. Nu exista casă care
să nu aibă 3 – 4 – 10 oi. Amu la a zecea casă îi o vacă. În
timpul ”Colectivului” n-o existat casă fără car, vaci și oi. La
stână erau baciu și poate 5 – 6 – 7 ciobani, după cum era stâna
de mare. O stână avea în jur de 600 de oi4. Gazda de stână,
care se alegea dintre proprietari, care avea mai multe oi, stătea
acasă și administra de acasă, trimitea oamenii după brânză,
anunța: ”Săptămâna viitoare tu și tu ești propus să vii după
brânză.” Când mergeau oamenii de acasă la stână duceau
făină de mălai, rânză de miel sau d’ițăl. O rânză de d’ițăl ajungea pentru două gazde că era mare iar una de miel era
pentru unu.
Dimineața luam trâmbdita și sculam ciobanii cu
trâmbdita, cam pe la 4 jumate – 5, băgam oile la strungă.
Poate era stână unde știau să zică 2-3 trâmbițași. Dar nu toți
ciobanii aveau trâmbdită la stână. O fost odată niște bistrițeni
cu stâna mai departe de noi, da ne auzău și ziceau: ”Mă, când
aud cântând din trâmbdită și io-mi scol ciobanii.” La
trâmbdită mai cântai când vinéu oile cătă amniazăț, când
plecau oile la pășune, iară puteai zâce. Când se mulgeau oile,
nu aveai voie să zici în trâmbdită. Dacă ieșeai mai repede din
strungă cu oile și zâceai în trâmbdită și l-ai prins pă altu care
nu o gătat de muls, apoi ce făcea cu tine5. Nu era voie să se
apropie două stâne una de alta, nici cu pășunea.
Apoi se trezeau ciobanii, să spălau pă obraz, zicéu
rugăciunile și începeau să mulgă. Înainte de-a mulge oile,
fiecare cioban își punea în găleată câte un pic de apă și se
spăla pă mâini. Aveam prosoape de șters pe față și altele de
șters pe mâini. După ce gătau cu mulsu, unu dintre ciobani
să apuca de brânză și de-nchegat laptele. Care era la vatră în
zua ceie, că se schimbau, doi erau într-o zî, doi în alta, făceau
mâncare, aducéu lemne. Făceam foc și la colibdi. Aducém
cepuri de brad la căldare la urdă, așă le spuneam la gătejele
cele ce la aducém. Lemnele erau mai mult de brad la munte,
în prea puține locuri era și fag. Focul de cepuri e mai tare ca
și cela de la aștiile de brad. Nu erau alte găteje, numa de brad.
La ora 12 veneau oile de la păscut și le băgam la
strungă. Apoi le muljém și făceam mâncare pentru ciobani.
După ce gătau de mâncat, iară méréu cu oile la pădure,
umblau și la pădure, nu numai la câmp. Când mergeau la
câmp zicea că merg în porneală. După ce-ai muls la ojână,
atunci n-ai mai mers la pădure, ai mers în câmp, asta zicea
că-i porneală. De la ojână încolo zâcea c-ai mărs cu oile în
porneală până era seară. Apoi băgam oile în târlă, mâncam și
fiecare la colibdile lui, doi încoa, doi încolo. De tri ori pă zî
să muljéu oile: dimineața, la amniazăț și la ojână, tri mulsori.
Să făceau câte 3 cașuri pă zî. Urda, dacă ai socot’it că o poți
pune d’i pă tăt’e căldările într-o strecure, ai pus de dimineața,
de la amninzăț și de la ojână. Sau din cea de la ojână ai făcut
alta și ai mai pus în ceie zî o tură de urdă, ca să nu fie nici prea mare, să fie așă potrivită.
Erau și oi sterpe, da aici la hotare nu am ales sterpe,
când am ieșit în munte s-o ales sterpele. Să preumblau doi
ciobani, într-o zi unu la sterpe, într-o zi altu. Erau și berbeci
la stână. Acuma nu mai coboară berbecii de la munte. Mai
demult, să alejău berbecii tăți înainte de a pleca la munte și
nu se duceau berbecii la oi până după Zua Crucii ca să aibă
oile lapte. Io am avut 4 berbeci la stâna mé și îi țâneam
separat. Îi aducéu la stână cam de prin august, 29 august. Până
când era ce paște, stăteau cu oile la munte. Când mergeau la
munte, își alejă fiecare oile lui, tot așa pă lăptării. Ciobanii
erau plătiți de gazdă, ori era fecioru gazdii la stână că nu avé
cum plăti, ori și-o trimis o slugă cu care s-o-nțăles: ”Atâtami
dai până în zua de Sânmedru, până în 8 noiembrie”. Este
un Sânmedru pă 26 octombrie și unu pă 8 noiembrie, acela
era Sânmedru adevărat când să-mpărțău oile. Dacă io am
făcut bot’ei, nu o trebuit să plătesc la nime, am avut io grijă
de ele. Oamenii așteptau sâmbrașu să vie să plătească statu
la oi. Înainte de-a pleca pă munte să tomneau, ori să-i dea
bani, ori o pereche de izmene, un lecrec, obdele. În zua de
Sânmedru să sâmbré și-i plăté ce-o târguit. Dacă io am fost
sângur în gospodărie, nu m-am dus io, capu familiei, în
munte, am băgat o slugă sau o mers copilu meu. Bărbatu
rămânea acasă că trebuia să lucre pământu.
Erau și capre la stână. Trebuia să târjâm (alegem)
caprele de oi și trebuiau duse unde-s frunze că altfel nu să
satură, nu dau lapte. Ele umblă mai mult după frunze. Era un
cioban care mergea în porneală cu oile și altu cu caprele, să
părândau. Mai erau acolo și vaci și un boari, un om care avé
grijă de vaci. Îl mai ajutau și ciobanii să mulgă vacile că nu
putea el să le mulgă pe toate. Dacă veneau vacile mai repede
de la păscut, le mulgeau până veneau oile. Le mulgeam
dimineața, care era în măsălău și la ojină. Unde stăteau vacile
se zicea măsălău, iar unde stăteau oile, târlă. Erau aproape
una de alta. La stână era vătaf, mai mulți ciobani, un prunc la
care-i ziceau strungaș, acela mâna oile-n stână.
În munte erau 3 colibe. Era colibă unde să făcé brânza,
adică stâna, și două aparte lângă târlă ca atunci când vin
lupt’ii, ursu, să hie înconjurată stâna, o colibă dincolo, una
dincoace, între ele erau oile. Ciobanii nu dormeau toți
laolaltă, dormeau împărțiți că dacă veneau lupt’ii una-două săreau. Când să aruncau câinii, știai că-i de sărit afară, nu-i
de stat că venea lupu. Erau câte 6 – 7 – 8 câini la stână.
Să făcé colibă și să acoperea cu lemne din pădure.
Unde erau brazi groși să rădé coaja d’i pă el, o înt’indém și o
ducém să acoperim coliba că nu era ca și acuma. Apoi să
împrejmuié cu lemne. Ciobanii dormeau pă cet’ină, pă
crenguță de cet’ină care se țineau acolo până să uscau. Avém
ițari, cioarici, îi puneam pă cergă și dormeam. Nu era
plapumă6. Io am dat o dată de niște mușchi, te-ngropai în
el și ca să nu pun cetina, am luat cuțâtu și am mărs acolo
unde-o fo mușchiul cela și l-am belit. În stână erau două
priciuri, pe acele durnéi, era ca on pat. Am belit mușchiul cela
și l-am pus pe el, acela nu face mizerie și durnéi mai bine pe
el, era mai moale, era așa ca o cergă, până să usca, apoi
puneau altu7.
Ne îmbrăcam cu izmene, cămăși de tort, de cânepă și
pălărie. Făceam smolenci cu faguri negre, cu coajă de arin,
le fierbeam și puneam acolo izmenele și ziceam: ”Mă, ce
faine-s smolencile, cât de negre sunt și faine.” Mai dădeam
și cu unt pă gatii ca să nu prindă apa. Când făceam balmoș și
scotém untu, apoi ciobanii mai luau unt de-acela și dădeau
pă gatii. Cu izmenele cu care mergeai în munte, cu acele
umblai tătă vara, nu te mai schimbai. Pălăriile le unjém, ca
să nu pătrundă ploaia prin ele cu unt, grăsime și rășină, le
topt’ém toate laolaltă. Purtam și cojoace din blană de oaie.
Când ploua, nu avém ce face, întorceam cojocu cu lâna
dinafară să se stoarcă. În picioare avém opinci, obd’iele. Apoi
de prind’éi câte-o ploaie, vinéi plin de apă, de multe ori să
uscau pă tine8.
Orice ai mâncat la stână era preparat din lapte.
Strânjém macriș de pe munte. Acela îi acruț. Viném la stână,
îl demnicam frumos, îl puneam în ceaon, fierbé, îl prăjém cu
slănină, apoi frământam urda bine, o făceam așa ca smântâna
și o puneam apoi pe el, așă cum faci o zamă de șălate. Așă ca
să mai schimbăm mâncarea. Demult erau numai linguri de
lemn, apoi mâncau ciobanii și le băgau în dosu stânii. Apoi
eu le spălam. Mai aveam un lingurar de ăsta de lemn. Le
spălam frumos, le limpezăm. Fiecare avé lingura lui, castronul lui. Avém și o cupă de lemn mare din care mai
mâncam toți laolaltă.
Laptele se strecura cu tifon. Se punea peste butacă și
se strecura. Apoi spălai strecura. Era o strecură care se folosea
la caș și alta la urdă. Dacă nu să spălau bine, nu se mai storcé
zăru. La tifon îi ziceam strecură. Avém apă acolo la stână9.
Stâna se instala lângă o apă, o fântână, un izvor10.
Când să făcé laptele și nu avéi acriță la lapte, zâcéu
bătrânii să baji o botă lungă înt-on mușuroi cu furnici.
Furnicile urcă pă botă și lasă on fel de acreală pă botă, apoi
bagi bota ceie în bărbânță. De la acreala ceie să prindé laptele.
La prepararea cașului nu se foloseau prafuri sau soluții
ca acuma, ci rânza. Încălzeam apă într-un ceaon mare, da să
nu fie prea fierbinte, să poți pune jeitu în ié, apoi luam o rânză
de miel, o puneam acolo, o lăsam on pic până cașu cela sănmuie
și apoi luam și frecam până îl făceam ca laptele.
Aveam t’egorniță (de la t’eag) ca o cofă, unde țineam cheagu,
din lemn, și avé o gaură pătrată de unde luai cu polonicu cela
mare înt-on pahar și închegai laptele. Mai băgam una sau
două bucăți de sare, cum puteam rupe din sare de la oi și
băgam în foc. T’egornița avea o gaură cum îs berbințâle ieste
pentru lapte și avea un cep potrivit cum e gaura. După ce am
pus cheagu în t’egorniță, puneam și sarea ceie înfocată acolo
că aceie întăré cheagu.
Mergeau oamenii după brânză cu t’ilegile. Vorbeau
gazdele cu un om care să țâné de transportul brânzî de la
început până veneau oile de la munte. Brânza să trimitea când
era transport de brânză, cam la 5 – 6 zile, o dată la săptămână.
Veneau câte 4 – 5 oameni după brânză. Ei aduceau horincă,
țigări, slănină, ceapă pentru ciobani. Oamenii mai trimitéu
rânză de miel sau de d’ițăl.
În stână era un grunz de sare. Să lua numa când erau
ploi să nu să topt’ească. Dacă nu au oile sare să lingă mai
mult timp, se zice că-s mățoasă, adică îs dornice de sare. Și
oaia, dacă linge sare, are poftă la apă și mâncare, paște bine.
Dacă se întâmpla ceva cu oaia, murea sau era bolnavă,
îi dădeai gazdei sămn. Fiecare oaie are sămn în ureche,
potricală, făcută de proprietar. Ciobanii trebuiau să știe toate
semnele, să știe a cărei gazde îs oile. De nu găseai sămnu, îi dădeai o bucată de piele. Ori dacă omu o avut încredere că
nu i-ai tăiat oaia, nu ai mâncat-o, nu îi mai dădeai dar trebuia
să-i plătești oaia dacă el zicea. De unde să știe dacă a mâncato
ursu sau ai mâncat-o tu. Ori îi dădeai bani, ori îi cumpărai
altă oaie, ori îți lăsa din simbrie.
În stână nu s-o stins veci focu. Avém amnari cumpărat,
de oțel, și aveam iască și cremene, o piatră de cremene de
aceie albastră, care să găsea tare rar. Puneam iască în mustari
și sta-n mustari o săptămână-două. Și-l scoteam de-acolo, sănmuia,
apoi îl puneam la uscat, să usca, și mâzga ceie din
burete o puném pă cremene și cu amnariu dădeam și ișă
scântei și să aprindé iasca. Și acasă, după război, nu aveam
chibrite și țin minte că mama și tata luau paie din saltea,
puneau iasca aprinsă și așă băgau în șpori și făcéu focu. Chiar
dacă să stingea la colibdi, în stână nu era voie să se stingă
focu. Te mai sculai noaptea și punéi pă foc11.
Rețete de la stână
Beleșdrugă
Fiecare gazdă sau câte 2 gazde tăiau câte un miel. Se
tăia pe porții și se punea în căldare la fiert. În timpu ăsta,
spuma ceie, cum sierbei laptele muls de la oi, se freca până
se făcea ca și smântâna și aceie îi dădea gustu la beleșdrugă.
Spuma se punea într-o cofă mare. Avéi o cofă mare unde
strânjéi și înt-aceie făcéi beleșdruga. Când era fiert mielu, se
punea spuma peste el și cimbru ca să-i dea gust, altceva
nimic. Dacă nu duceau femeile de-acasă, se punea cimbru de
câmp, îl făceam ca un snopuc, se lega cu un fir și se punea
acolo. Era o zamă acră.
Balmoș
Se făcea din spumă. Spuma se lucra tot așa ca
smântâna și o puneai într-un vas și acolo tot mestecai cu
coleșeriu. Învârteam până clocoté, apoi puneam făină de porumb. Apoi se tăia ca să se opărească în spumă, apoi o
prindéi să mesteci și dacă vidéi că nu aruncă untu, îl luai gios
și după ce se răcea un pt’ic; umbla balmoșu ca o șalupă pă
apă când învârtéi. Apoi îl puneam pe jar și îl lăsam până
prindea o culoare mai închisă, până se prăjea un pic și apoi o
împărțăm.
Cașul
Puneam cheag în lapte. Cheagu se punea în funcție de
lapte. Ț-ai cunoscut cheagu. Nu era bun să pui pé mult că săntăré
prea tare și nu era brânza cum trebe. Trebuia să aștepți
până să încheagă așă încet, apoi ai luat-o și-ai bătut laptele
până îl făceai ca laptele dulce, îl băteam până să făcéu 3
cearcăne pă gard’ina butăcii. Pă urmă cu jântălău ai purtat pă
fundu butăcii așa încet și cașu tot s-o așezat în jos. Când ai
văzut că-i așezat bine, ai scos frumos jântălău de-acolo și ai
apăsat cașu. Apoi băgai mâinile și-l așezai frumos până când
să întăré și s-o adunat tot. Pă urmă ai luat un vas și-ai pus
zăru în căldare până când s-o-mpuțânat zăru și ai prins a
stoarce cașu până când n-o mai fost zer în el. Pă urmă ai pus
căldarea la foc. După ce l-ai stors bine, bine trebuia să-l
jântuiești, l-ai rupt iară și îl tot strânjei până când o aruncat
așă tot droburi de unt. Zerul rămas după strecurarea cașului
cu droburile cele era jânt’ița. Jântuitu o fost așa ca laptele
dulce, acela arunca niște grăsime. Ciobanu o luat și-o pus on
pahar de jântuit pă cașu cela și la acela i-o zis zăvoi.
Mâncărușă de urdă
Să frijă slănina în ciaun, să frământă urda bine, să mai
pune și ceapă sau coade de ceapă, numa nu să prăja ceapa
prea tare. Mai puneam și un pic de jântuit ca să fie puțân mai
acruță mâncărușa. Apoi se punea urda și să prăjéu toate
laolaltă. Asta o fo mâncărușă de urdă. Urda
Când am pus căldarea pe foc să fac urdă, mestecam
pă fundu căldării, tot mestecam până când zeru cela să
sierbânta un pic și arunca spumă. Când arunca spuma ceie,
băgam degetu acolo și vedém că nu mai pot țâne că-i pré
fierbinte. Lăsam lapte și pentru urdă într-o găleată. Pentru
urdă era mai bun laptele de la vacă ca de la oaie. Trebuie mai
multe kg de lapte de vacă ca să iasă 1 kg de brânză. Am pus
laptele acolo pă muls, tot am mestecat până când într-o vreme
să însierbânta mai tare, prinde a arunca ca și când ninge on
pic și pă urmă din ce în ce mai tare asa cum vin pele de omăt
mai mari, atunci luam 3-4 pahare de apă rece și dam roată pă
lângă căldare ca să-ngăduia căldarea o pic. Când am văzut
că-i gata, trăjăm într-o parte cu polonic de ăla mare, că atunci
avém polonic mare de lemn, nu strecurător să iei urda. O
lăsam acolo până când socotém io și apoi o-ntorcém tot cu
polonicu cu partea de sus în jos ca să hiarbă și pă iasta parte.
După ce am înturnat-o și pă iasta parte, am pus mâna pă ié ca
să nu să lipt’ească că atunci nu mai îi bună. Apoi o luam și o
puneam în strecură și din jânt’iță s-o făcut urdă.
Credințe și superstiții
Când ieșeau prima dată oile de-acasă în câmp,
stolnicul cela care se făcea pe la sărbători și se ținea până
după sărbători, se punea pe masă și se lega masa cu on șper
(lanț) roată și puneam grâu. Zice că atunci când ies oile prima
dată în câmp, să fie legată gura lupului cum s-o legat masa
cu lanțu. Așa se zicea din bătrâni. Tot de la bătrâni am învățat
să punem o botă și să ne uităm la umbră cam unde era soarele
ca să știm când e amniazăț. După umbra bățului cunoștém12.
În vatra de la stână, se punea o potcoavă de cal și dacă
o oaie era înfocată și se mulgea pe potcoavă înfocată ca ié să
se limpezea. Luam cenușă din vatră și baligă de după strungi
când plecam la munte. Cenușa o puneam în vatra de la munte
și baliga o aruncam după strungi ca să prinzi tătă mana.
Mai existau bosorcoi de-aieste care descântau și făcéu
tăt felu de mninuni și luau mana de la oi. Înainte de-a trece peste-on pod, ciobanii zâceau în trâmbdită ca să nu să lejă de
oi și apoi treceau oile. Demult, demult, era o stână acolo la
Poienile de sub Munte. Rușt’ile cele tare multe de-aieste știau
să facă. O ruscă când o auzât clopot’ile oilor s-o băgat sub
un pod și și-o văzut de treaba ei, de descântăturile ei. După
ce o trecut oile podu, tăt’e s-o întors înapoi și o-nceput să
behăie, n-o fost în apele lor. Nu le-o mai putut porni ciobanu
la drum. Baciu era un cioban bătrân care o știut multe lucruri
de-aieste și-o-ntors guba, o pus-o gios și i-o dat din botă.
Când o prins a da, o-mblătit-o dracu pă ruscă acolo sub pod.
Strâga de-acolo să nu mai deie că desface ce-o făcut. Și când
o gătat de desfăcut rusca ce-o făcut, n-o mai zd’ierat oile șio
pornit toate la drum. Să cânta din trâmbdită ca să nu să
atingă ceva boli de ele, nici să se poată lua mana de la ele13.
Nu era voie să înconjori vârfuri de munte. Dacă ai
mărs cu oile p-o parte, tot p-aceie să întorci că, de nu, să
zăruiește laptele, le arde sclinu. Unu de la noi o pățât așă, apoi
o mărs cu oile tot p-același loc, o desconjurat și oile s-o
îndreptat.
Iarba acră sau frunza de jneapăn trage focu dacă e rănit
animalul. Ciobanilor cum umblau cu obd’iele ude li se făcea
rană între degete și puneau făină de mălai acolo pă rană și se
legau. Dacă mușca șarpele de sclin vreo oaie, îi putrezea
sclinu. Dacă oaia călca într-o urmă de ziezure, sângera sau
să-nfoca la sclin și să zăré laptele.
Fata Pădurii și Omu Nopții la stână
Strămoșu meu îmi povestea că era la oi și durné
în câmp. Avea o drăguță acasă, în sat, că era tânăr. Noaptea
s-o-ntâmplat c-o vinit Fata Pădurii la el îmbrăcată exact ca
drăguța lui și avé figura ca și ea. O intrat în colibă.
Câinii bătéu de rumpéu că avéu boală pă Fata Pădurii. El
o-ntrebat-o: ”Pi, tu ce faci?” ”Apoi, ni mă, am vinit până la
tine.” El, ca tinerii, o prins-o, o cuprins-o și când o strâns-o,
o băgat de samă că nu are spate ca on om, ci avé o covată
goală. Și o văzut că-i bai. O stat puțân acolo și s-o dus ié. El
o mărs acasă și i-o spus maică-sii ce-o pățit. ”Mă, aceie-i Fata
Pădurii! Păi cum să margă ié la tine?! Aceie-i Fata Pădurii și s-o prefăcut în figura drăguțî. Da nu te teme că ț-oi da io
ceva.” Și i-o dat on brăcinari d’i pân poale de la o femeie
ce-o murit, o ață cu care-și încingé poalele. Și i-o zis: ”Când
a méré la tine în colibă și-i cuprinde-o, leag-o cu brăcinariu
ista și strânge. Că apoi nu mai are putere să-ți facă nimic.”
El s-o dat și-o legat-o, o strâns-o și-o legat-o de colibă. Ié
s-o rugat să-i deie drumu acasă. ”Dă-mi drumu, dă-mi drumu
acasă că am copil mic și mă strânge sânul, trebé să-i dau țâță.
Nu mai vin altu aici.” I-o dat drumu și s-o dus, n-o mai vinit
altu la el.
Alt bătrân povestea: ”Mă, o zân’it noaptea la mine
Fata Pădurii și s-o băgat în colibă. Da n-o stat mult.” Când
venea Fata Pădurii se auzea un fel de vuiet după ea. Băt’eu
câinii, lătrau, apoi știai că-i Fata Pădurii. O mărs până
aproape de el în colibă și s-o dus apoi. Imediat o apărut Omu
Nopțî, Omu Pădurii îi ziceam noi, și o-ntrebat: ”Mă, n-o fost
p-aicia Leana?” ”O fo, da-i dusă amu.” Omu Nopțî sare înton
picior, dint-on munte în celălalt. Mintenaș o ajuns-o, o
prins-o și-o mărs la un cioban de mai încolo. O dus-o în
colibă, o tăiat-o și-o mâncat-o. O zâs ciobanu: ”Mă, o vinit
la mine și o zâs să fac un foc mare. M-am t’emut că m-a arde
pe mine. Da o prins-o și o ars-o pe Fata Pădurii și apoi o
mâncat-o.”
Pă Fata Pădurii o auză noaptea cum cânta:
De-ar știi tineretu
De ce-i bun potelnicu,
L-ar purta cu dânsu.
Da nu știu ce floare-i aceie. De-ar știi nu s-ar apropia nimic
de ei. Fata Pădurii stătea pân pustietăți. Câinii când o simțeau
lătrau și umblau roată, roată pân pădure să nu s-apropie de ei
acolo14.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Obiceiuri pastorale din Rozavlea”
?>